Un festival, ca acesta NAȚIONAL, oricât de bine „planificat” nu poate să-ți ofere totul. Adică, toate spectacolele. Sunt multe și timpul e măsurat. Așa în cât, deseori, ești obligat să alegi între două sau chiar mai multe. Eu...? Eu le-am ales pe cele ale lui Căciuleanu și Andrei Șerban, (de care v-am vorbit) și Silviu Purcărete, Victor Ioan Frunză, Sandu Dabija, Goga și Lev Dodin, (ce... sper, vor urma). E bine? E rău? Știu eu...? Sunt, pe drept cuvânt, considerați „vârfuri” de la care, mai întotdeauna, așteptăm ceva nou, ceva foarte bun. E vorba de artiști, pe care nu-i poți evita. Dimpotrivă
Trebuie să recunosc că, din păcate, până azi, unele așteptări... mai așteaptă. Sau poate, subiectivismul meu de spectator e exacerbat și cer, deci, mai mult de cât e. Dar cum nu sunt critic de meserie, și nu-mi fac iluzii că spusele mele sunt literă de evanghelie, spun ce simt, bazându-mă - desigur - pe o experiență lungă, poate prea lungă, pe scenă și în spatele ei și - desigur - și din sală, ca spectator.
Nu dau lecții și nu mă aștept să fiu aprobat de tot „natul”. Nu. Mi-a mai rămas puțin bun simț... Spun ce simt și oricine are dreptul să mă contrazică.
Victor Frunză vine cu un Shakespeare cunoscut, prea bine cunoscut așa în cât e greu să crezi că tot ce vei vedea nu s-a mai „spus” niciodată. „A douăsprezecea noapte” s-a jucat mai des, în ultima perioadă de după revoluția din decembrie '89 și faptul de-a o trata, sincer, ca o comedie, cum și e de altfel, nu e o noutate. Dar asta nu e un minus, ci, după părerea mea, un PLUS.
Originalitatea, cu orice preț, care îi face pe unii să transforme comicul în plicticos, în numele a nu știu cărei teorie sau mode, nu l-a tentat pe regizor. Așa că și-a îndrumat actorii spre haz. A inventat sau mai bine zis a folosit „gag-ul” acolo unde trebuia și ne-a dat un spectacol, realmente, vesel. Veselie ce nu estompa ideile pe care le găsești din plin la Shakespeare și în comedii, nu numai în marile drame..
Au fost poate unele „găselnițe” o leacă prea exagerate. Și cred că aceste exagerări nu erau chiar absolut necesare. În unele momente, dau naștere, după mine, la un umor cam grosolan. Privind însă reacția unei mari părți a publicului, nu și la majoritatea spectatorilor...
Ansamblul era tânăr și plin de voie bună, îngroșând unele efecte. Nu știu dacă am înțeles eu bine „stilul”. Am avut impresia că se voia foarte frust. Popular, aș spune. Or, aici, din când în când, nu cred că e nevoie de acest „popularism” de interpretare. Pricepe toată lumea „gagul”, chiar fără o subliniere îngroșată.
Cineva mi-a spus - și eu repet ce am auzit - că acest grup de actori e ales, îndrumat și folosit de regizor de mai multă vreme, Dacă-i așa... încă un PLUS pentru domnul Frunză. Deși mi-aș permite să-i sugerez o mică estompare, pe care tinerețea lor o cere, pentru a nu sării peste cal. E o sugestie. Amicală...
