Premiul Pulitzer (1921), trei nominalizări la Premiul Nobel (1927, 1929, 1930), o postumitate glorioasă („Există doar trei sau patru romancieri americani care pot fi consideraţi importanţi – iar Edith Wharton este unul dintre ei”, Gore Vidal), Edith Wharton (1862 – 1937) este o foarte plăcută companie pentru două-trei seri de iarnă, cât să-i citeşti volumul de proză New Yorkul de altădată, Litera, 2016.
Patru nuvele de proporţie, fiecare acoperind un deceniu al sec. XIX – Fapt de zi înşelător (Anii patruzeci); Fata bătrână (Anii cincizeci); Revelaţie (Anii şaizeci) şi Ziua de Anul Nou (Anii şaptezeci) –, formează o frescă în mişcare a societăţii newyorkeze, preocupată mereu de respectabilitate, dar căzând adeseori pradă unor jocuri de culise. Altfel spus, nimic nu este ce pare a fi, iar acolo unde aparent destinul îi joacă festa unui personaj, de fapt nu face decât să-i strecoare asul în mână (şi încă – din pasa lui John Ruskin, în primul text, sau a viitorului autor al Firelor de iarbă, în cel de-al treilea).
Altminteri, nu se ştie ce-i mai bine – să dai pe faţă un adevăr ce te va ostraciza în ochii lumii, dar şi ai bărbatului cu care ţi-ai înşelat soţul, grav bolnav („Aveam nevoie de bani şi nu vedeam o altă cale de a-i obţine. Iar tu erai gata să mi-i dai… Am reuşit să fac ce am vrut – i-am putut oferi acel ultim an, acel ultim an de fericire”, în Ziua de Anul Nou), sau să ţii totul în tine, prefăcându-te… mătuşă a propriei tale fiice, crescută de-o verişoară din înalta societate căreia fata îi zice mamă (în Fata bătrână).
O mostră de stil, spre edificare:
„– Desigur că ai încredere în propriul tău copil.
Charlotte râse.
– Şi mama a avut încredere în mine, spuse ea.
– Cum îndrăzneşti… cum îndrăzneşti? izbucni Delia.
– O, îndrăznesc orice când e vorba de Tina, chiar s-o judec aşa cum este, spuse încet mama Tinei.
– Aşa cum este? Dar este perfectă!
– Să spunem atunci că trebuie să plătească pentru imperfecţiunea mea. Tot ceea ce vreau este ca ea să nu plătească prea scump.”
Şi chiar dacă aşa şi n-a luat Premiul Nobel, Edith Wharton ar trebui să se simtă „răzbunată” de canadiana Alice Munro, „maestra absolută a nuvelei contemporane”, distinsă în 2013 cu râvnitul trofeu.
5 decembrie ’16
