Motto: „...the worst have lost their fear and the best have lost their hope.” - Hannah Arendt
„Nu vin dinspre stânga. Dacă vin de undeva, o fac dinspre tradiția filosofiei germane”, îi scria Hannah Arendt, în 1963, lui Gershom Scholem, profesor la Universitatea Ebraică din Ierusalim, învățat universal admirat al Kabbalei, specialist în mistica iudaică și figură marcantă a exilului intelectual dinspre Germania nazistă către Palestina în anii ’30. Cei doi se cunoscuseră încă din 1932, au intrat într-o corespondență care avea să dureze până în 1964. În fapt, Hannah Arendt a fost cea care l-a informat pe Scholem despre sinuciderea prietenului comun, Walter Benjamin. Un pasaj din scrisoarea ei este întru totul răscolitor: „Mor evreii Europei și sunt îngropați precum câinii” („Juden sterben in Europa und man verscharrt sie wie Hunde.”)
Când declară acel lucru, Hannah Arendt se gândește, credem, la atâția dintre cunoscuții comuni, ba chiar la ființe foarte apropiate: soțul ei, Heinrich Blücher, fost susținător al facțiunii Heinrich Brandler-August Thalheimer din PCG (KPD), și Werner, fratele lui Gershom. Se gândește, poate, la familia Benjamin, la frații Eisler. Nu a simpatizat-o câtuși de puțin pe Elfriede (Eisler), devenită Ruth Fischer, autoarea cărții clasice din anii Războiului Rece despre Stalin și comunismul german. Dar a citit-o și a citat-o, inclusiv cu iritare, în eseul despre Rosa Luxemburg. Werner Scholem a fost de fapt al treilea membru al grupului Ruth Fischer-Maslow. Erau oamenii lui Grigori Zinoviev. La sfârșitul vieții, Ruth care se referea la frații ei (Hanns și Gerhart) ca la „ex-frați”, a revenit la iluzii de tinerețe și a sperat în șansele dezghețului hrușciovist. Iubitul ei, Arkadi Maslow, împreună cu care îl sfidase pe Stalin în anii ’20, atrăgându-și ura tiranului, a fost ucis, după toate datele, la Havana de un comando al NKVD.
Hannah Arendt se gândea și la frații Elfriedei, compozitorul Hanns Eisler, exponent al avangardei muzicale, devenit după reîntoarcerea din exilul american, autorul imnului de stat al RDG. Dar și la Gerhart Eisler, probabil spion sovietic în Statele Unite - cel puțin așa sugera sora sa, dar și Arthur Koestler -, întors în Berlinul de Est și numit șef al propagandei regimului comunist condus de Walter Ulbricht și Wilhelm Pieck. Sau se referea la Heinz Neumann, ultimul șef al fracțiunii parlamentare a KPD, considerat un favorit al lui Djugașvili, un orator de mare clasă, refugiat în URSS și lichidat în anii Marii Terori; dar mai ales, la Margarete Buber-Neumann, fosta noră a lui Martin Buber, remăritată cu Heinz, pe care Hannah o citează admirativ în Originile totalitarismului cu a ei autobiografie despre detenția în lagărele de concentrare ale celor două dictaturi totalitare, cea stalinistă și cea nazistă.
Deci nu din această lume venea Hannah, dar o știa teribil de bine. Lumea ei era aceea a spiritului, detașată de constrângerile impuse de atât de înșelătorul binom stânga-dreapta: ea putea fi prietenă simultan cu Karl Jaspers, Hans Jonas și, oricât de șocant pentru unii, cu Martin Heidegger. Rupturile au intervenit cu Jonas și alți intelectuali evrei (și nu numai) în momentul apariției cărții Eichmann la Ierusalim. S-a format un fel de „front unit” al cărui scop era să o prezinte ca pe un fel de apărătoare a lui Eichmann, o inamică a propriului popor, a self-hating Jewess și câte altele. Într-un exces al peniței înmuiate în fiere, Norman Podhoretz, editorul influentului mensual Commentary, a scris un eseu polemic de o rară virulență, intitulat „The Perversity of Brilliance” (aluzie la sintagma ei, „The Banality of Evil”).
Werner Scholem a iubit cu pasiune ideea comunistă. Sionismul, îmbrățișat de Gershom, i se părea limitat, îngust, prea puțin cosmic. Revoluția leninistă era idealul lui Werner, în fond ca și al lui Benjamin, doar că la acesta totul se petrecea în sotto voce. Pentru Werner, era vorba de un clocot planetar menit să arunce în aer un sistem întemeiat pe injustiție și opresiune. Fascismul era expresia contra-revoluției, Uniunea Sovietică era numele speranței. A intrat în conflict cu emisarii Cominternului, era un spirit prea independent. A devenit „fracționist”, a fost expulzat din KPD. În fruntea partidului se afla omul lui Stalin, proletarul german Ernst Thälmann. Trecuse vremea intelectualilor mesianici, sosise aceea a birocraților revoluției. Venirea lui Hitler la putere a anulat orice șansă pentru mult-visata revoluție comunistă. Stânga germană a fost distrusă cu o viteză uluitoare.
Liderii comuniști și figurile marcante ale stângii, dincolo de fricțiunile lor anterioare, au ajuns fie în exil (la Paris, la Praga, la Moscova și Harkov), fie în lagărele naziste. Fost deputat al stângii radicale în Reichstag, Werner Scholem a fost internat în lagărul Buchenwald, unde a fost executat de un SS-ist în iulie 1940. Era un apostat, fusese excomunicat din sectă. Pentru naziști, era un comunist. Pentru comuniști, era un troțkist, deci un trădător. În lagărele naziste, acele locuri în care infernul devenise o realitate cotidiană, organizațiile clandestine ale KPD erau extrem de puternice. Comuniștii aveau structuri organizatorice solide, în plus aveau o experiență a acțiunilor clandestine care le lipsea altor deținuți. O știm din cărțile unui Jorge Semprún, el însuși deportat la Buchenwald ca membru al rezistenței comuniste din Franța. Din clipa când îndrăznise să înfrunte un kapo comunist, Scholem era un paria. A plătit cu viața această sfidare. Pe 26 septembrie 1940, într-un moment de neagră, definitivă disperare, se sinucidea Walter Benjamin. Pentru Gershom Scholem: două pierderi ireparabile în doar două luni.
Werner murea așadar în solitudine, ucis de un glonte nazist, un învins, asemeni revoluției pe care o iubise până la auto-extincție și pentru care se rupsese de propria familie și de visele inițiale ale propriei adolescențe, asemeni poate acelei Republici de la Weimar pe care, la un ceas de mare vulnerabilitate, a ales să o atace în loc să o susțină.
În mod cert, nu dinspre această stângă sectară și nesăbuită venea autoarea minunatului volum despre destine umane în vremuri sumbre (Men in Dark Times). Dar, trebuie spus, nu sunt mulți gânditorii care să o fi cunoscut la fel de bine și de adânc precum ea.
