În momentul de față, ficțiunea politică în Transnistria este că armata rusă menține pacea acolo împreună cu „căștile albastre” (forțele ONU, coifurile albastre). Misiunea acestora este păzirea depozitelor militare unde se află mai mult de 20 de mii de tone de muniție care a fost transportată în Transnistria după retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul țărilor europene. Astăzi, trupele ruse de menținere a păcii se află practic într-o blocadă după ce Ucraina a blocat alimentarea acestora prin teritoriul său
„Căştile albastre”, trupele ONU de menţinere a păcii, au fost create în 1948. Atunci, în luna mai, Consiliul de Securitate înfiinţa prima misiune ONU de menţinere a păcii în Orientul Mijlociu, pentru a monitoriza armistițiul dintre Israel şi vecinii săi arabi.
De atunci ONU a desfăşurat 67 de operaţiuni de menţinere a păcii, la care au participat sute de mii de militari, zeci de mii de poliţişti şi personal civil din 120 de ţări.
Trupele aflate sub mandat şi comandă ONU erau inițial neînarmate și nu puteau să raspundă la foc cu foc. Ele aveau rolul de a interveni doar atunci când înceta focul şi când cele două părţi implicate consimţeau asupra prezenţei lor. Se oferea astfel timp diplomaţilor să îndepărteze cauzele conflictului.
Chiar și în Uniunea Europeană au fost lansate, încă din 2003, o serie de operațiuni de gestionare a crizelor, care pot avea diferite forme și structuri, mergând de la câțiva experți trimiși să evalueze o situație, până la mai multe mii de militari din țările UE desfășurați pentru a împiedica un conflict.
Respectivii militari sunt așadar forțe de „menținere a păcii”, care nu intervin în conflicte, ci efectuează mai degrabă operațiuni umanitare și de poliție. Unele din aceste operațiuni de gestionare a crizelor sunt lansate în urma unor rezoluții ale Consiliului de Securitate ONU. Altele pot avea loc la cererea explicită a unor guverne, cum a fost în cazul operațiunii „Concordia” din Macedonia, care a avut loc la solicitarea guvernului de la Skopje.
Una din primele operațiuni europene, UE, încă din 2003, a fost misiunea de poliție din Bosnia, urmată de una similară în Teritoriile Palestiniene ocupate și de una, tot de poliție, în Afganistan.
Majoritatea acestor misiuni sînt așadar de poliție, sau misiuni civile, de monitorizare, precum cea din Georgia sau cea din Republica Moldova. Alteori, precum s-a întâmplat în Bosnia, misiunea europeană poate avea acces la infrastructurile și cooperarea NATO, dacă forțe ale Alianței sînt de asemenea prezente, sau cooperează cu căștile albastre ale ONU, precum în Ciad.
Pînă în prezent, singura autentică operațiune militară UE poate fi considerată a fi fost cea numită de „coordonare navală” din largul coastelor Somaliei, pentru combaterea pirateriei și asigurarea traficului naval prin strâmtoare.
Moldova însăși a beneficiat de o asemenea operațiune de-a lungul frontierei cu Ucraina, în urma unei cereri comune a Chișinăului și Kievului din 2005.
Unii juriști și specialiști în drept internațional cer o modificare a statutului și regulamentului funcționării acestor „forțe de menținere”, care actualmente nu pot „impune” pacea.
Faptul că nu puteau impune pacea, că nu puteau interveni militar a dus la tragedia din 1995, când militarii olandezi din căștile albastre din Bosnia nu au putut împeridca masacrul de la Srebrenica, iar asta e și azi o rușine și un subiect de vinovăție națională pentru armata olandeză.
* * *
Autorităţile Republicii Moldova de mai mulţi ani optează, dar deocamdată fără succes, pentru transformarea mecanismului actual de menţinere a păcii din regiunea transnistreană într-o misiune civilă cu mandat internaţional. Cea mai recentă reiterare a acestei solicitări se conține în declaraţia prin care Parlamentul de la Chişinău a cerut retragerea trupelor militare ruseşti de pe teritoriul ţării cu toate armele şi muniţiile. Declaraţia legislativului a fost criticată dur de preşedintele pro-rus Igor Dodon. Şeful statului împărtăşeşte poziţia Moscovei şi Tiraspolului, calificând existentul mecanism de pacificare drept unul „de succes”, prin urmare perfect valabil ce trebuie, după parerea lui Dodon, menținut până la reglementarea politică a conflictului îngheţat.
Mai multi experţi în problematica transnistreană consideră că actualul mecanism de pacificare a jucat un rol pozitiv doar la momentul instituirii în 1992 urmare a acordului de încetare a focului între Republica Moldova şi Federaţia Rusă. La 25 de ani distanţă el a devenit depăşit, spun experţii, şi asta pentru că nu a evoluat de la iniţialul mecanism provizoriu conceput pentru a pune capăt ostilităților spre unul care să contribuie substanțial la reglementarea conflictului.
Într-un studiu realizat de Institutul „Viitorul” în 2014 se constată că forţele de pacificare de la Nistru sunt de „impunere” a păcii mai curând decât de „menţinere” a păcii. Ele au fost numite „de pacificare” doar pentru că aşa a vrut Rusia, în realitate reprezentând proces de impunere unilaterală a păcii în zona în care Rusia fusese implicată militar, se mai spune în studiu.
Unul dintre autorii cercetării, analistul politic Corneliu Ciurea justifică în felul următor necesitatea înlocuirii actualului mecanism cu o misiune internațională sub egida ONU:
„Misiunea de pacificare în fond şi-a epuizat potenţialul întrucât, din punctul de vedere al Chişinăului, pacea nu mai poate fi periclitată. În aceste condiţii nu mai este nevoie de prezenţa militarilor. Prezenţa lor conduce de multe ori la apariţia crizelor, la tensionarea situaţiei şi nu la detensionarea ei. Din această cauză, Chişinăul apreciază ca fiind pozitive rezultatele misiunii, dar consideră că în continuare avem nevoie de o misiune civilă, internaţională în care prezenţa Rusiei să fie totuşi diluată întrucât în formatul de pacificare care este de 2+1 (Chişinaul şi Tiraspolul + Moscova) Chişinăul de multe ori, din punct de vedere politic, este în minoritate. Acesta este un alt motiv pentru care se doreşte internaţionalizarea misiunii de pacificare, aducerea de experţi, observatori civili şi din alte state şi prin urmare apariţia unei misiuni civile întrucât pacea este, din punctul de vedere al Chişinăului, instaurată temeinic.”
Discuţiile despre nevoia reformării misiunii de pacificare din regiunea transnistreană au început la modul serios mai cu seamă după 1 ianuarie 2012, când un cetăţean al Republicii Moldova a fost împuşcat mortal la punctul de control de menţinere a păcii de către un pacificator rus, Federaţia Rusă fiind condamnată la CEDO în acest caz. Moscova şi Tiraspolul au respins însă de fiecare dată o eventuală schimbare a statutului misiunii.
De-a lungul anilor, autorităţile de la Chişinău au semnalat sute de ilegalităţi comise în Zona de Securitate cu implicarea trupelor de pacificatori, de la instalarea ilegală a controalelor de frontieră şi vamale şi până la reţinerea ilegală a oficialilor din Republica Moldova. Prin urmare, concluzia la care ajung experţii e că pacificatorii sunt folosiţi mai curând pentru escaladarea tensiunilor şi protecție pentru acțiuni unilaterale nepermise în zona de securitate.
Unii experţi, între ei Petru Bogatu susţin că Rusia profită astăzi de forțele de pacificare pentru a acoperi cu ajutorul lor rotația militarilor din grupul operativ al trupelor ruseşti care încă mai staţionează pe teritoriul Republicii Moldova şi care, se știe, nu au dreptul să tranziteze teritoriul ucrainean. Într-un recent editorial, Petru Bogatu mai notează că în spatele pacificatorilor ruși sunt dislocate în Zona de Securitate structuri militarizate ale regiunii separatiste care înrolează recruți şi desfășoară exerciții militare.
Totodată, experții spun că nu-şi imaginează cum şi cine ar putea convinge Rusia să accepte modificarea statutului misiunii de pacificare de la Nistru, mai cu seamă în condițiile în care la Chişinău politica externă este bruiată zgomotos de președintele pornit să o întoarcă pe contrasens.
