...de data aceasta, teatrul n-a început de la garderobă, ci în stradă – de la coada formată la intrare. Odată verificate invitaţiile & biletele, însuşi directorul Teatrului „Eugène Ionesco”, Petru Vutcărău, îşi întâmpină oaspeţii, pe treptele edificiului, mai şi trăgându-se în poză cu fiecare. Se ciocnesc primele cupe de şampanie, într-o atmosferă de sărtătoare – fondat pe 9 septembrie ’91, teatrul îşi sărbătoreşte ce-a de-a 26-a aniversare (între paranteze fie spus, e doar cu 13 zile mai tânăr decât statul Republica Moldova; şi de unde fusese perceput, la apariţie, drept un „teatru al absurdului”, se pare că statul RM „i-a dat chişca” în această privinţă – o fi oare acesta motivul din care a lipsit tocmai ministra Culturii?).
Inaugurarea celei de-a XXVII-a stagiuni cu o priemieră internaţională – în toate sensurile cuvântului: regizor invitat din Germania (Florin Vidamski), coregraf din SUA (Philip Breshe), scenarist din România (Cristina Milea), compozitor din România (Şerban Ursachi), plus trupa Teatrului Naţional „Eugène Ionesco” (Republica Moldova) –, şi anume cu spectacolul Woyzeck, după piesa autorului german Georg B üchner (1813-1837), promite deja o stagiune de excepţie. Altminteri, autorul german murind la doar 23 de ani şi lăsând „un text neterminat, fragmentat şi fără titlu”, abia primul „editor al operelor complete büchneriene, Karl Emil Franzos: avea să-i dea numele personajului central, Woyzeck”, şi astfel, de unde pornise „cu stângul”, „Woyzeck a devenit, în timp, cea mai montată, discutată şi disputată dintre piesele medicului german. Inspirat dintr-un caz real, cel al unui soldat care-şi ucide iubita (mamă a copilului lui) adulterină, şi insistând asupra abrutizării sociale la care e supus individul, (...) Woyzeck avea să aibă o istorie spectacologică impresionantă” (Iulia Popovici, LiterNet.ro). Totodată amintim şi de opera Woyzeck a compozitorului austriac Alban Berg (1885-1935), a cărei premieră a avut loc în îndepărtatul 1925. Dar să revenim la spectacolul de la „Eugène Ionesco”, care tocmai începe...
Scena e construită pe verticală, ca un tabel Mendeleev, cu „căsuţe” în care se întâmplă tot felul de lucruri – sus, într-un decor natural, doi soldaţi privesc amurgul, care-i înfioară; într-o cămeruţă sărăcăcioasă, o femeie tânără, Marie, iubita lui Woyzeck, îşi strânge la piept sugarul, tot cu ochii la bărbaţii ce trec pe drum; într-un laborator etajat, doctorul îl supune pe Woyzeck unor experimente inumane; abia căpitanul se lasă bărbierit de acelaşi Woyzeck „pe orizontală”, în avanscenă, ca pentru a sublinia că şi el „este un om bun”. Şi tot „pe orizontală” se dezlănţuie personajele – era cât pe ce să scriu: capriciile, cu gândul la Goya! – deghizate carnavalesc, purtând măşti care mai de care mai înfiorătoare. Aşadar, un spaţiu tridimensional valorificat la maximum, cu o densitate a acţiunii amintind de picturile tragic-groteşti ale rusului Pavel Filonov (1883-1941). Când apare pe scenă un câine (dresat!), care se tăvăleşte alături de Woyzeck sau, într-o altă scenă, îi smulge mâneca hainei, gândul te duce la Călăuza lui Andrei Tarkovski, cu acel câine negru ce „păzeşte” Zona şi al cărui urlet face să te treacă fiori reci. (Mă opresc aici, cu comentariile pe marginea spectacolului, pentru a nu le lua pâinea criticilor de teatru...)
...După premieră, deja la o cupă de şampanie, fiind întrebat de actriţa Nelly Cozaru câte kilograme a slăbit lucrând la rol, Tudor Ţurcan (formidabil, pe toată durata spectacolului!) i-a răspuns: „Cinci”. Woyzeck – un spectacol de cinci stele, cum ar veni...