Au trecut trei decenii și jumătate de la apariția uneia dintre cărțile mari ale culturii românești. Jurnalul de la Păltiniș a reprezentat forma românească a respirației sub apă despre care a scris un poet polonez. Îl cunosc pe Gabriel Liiceanu încă din anii ’70. Am scris despre acea carte aici, la Europa Liberă, am afirmat atunci, în plină revenire a infamiei, că Jurnalul oferea, aproape miraculos, o cale de salvare. Era o alternativă la cultura dominantă, asemeni poemelor unui Zbigniew Herbert ori filmelor lui Andrei Tarkovski. La Păltiniș s-a născut o școală de reflecție—acolo a renăscut un mod de a privi liber cerul înstelat și de a trăi legea morală.
Student fiind, mergeam la biblioteca Institutului de Filosofie, situat în fosta casă a lui Nicolae Iorga de pe actualul Bulevard Iancu de Hunedoara (pe atunci se chema Ilie Pintilie, după numele unuia din militanții comuniști faimoși, mort la Doftana în cutremurul din 1940). Mi-l amintesc pe Gabriel (nu ne cunoșteam încă personal) stând de vorbă cu Henri Wald, unul dintre puținii cercetători veritabili din acel bârlog al primitivismului dogmatic condus vreme de decenii de sinistrul C. I. Gulian, apoi de marioneta ideologică Alexandru Tănase, dar de fapt de politrucul Radu Pantazi. Ne-am cunoscut apoi, grație lui Adrian Rezuș (logician de înaltă clasă, a plecat din țară prin 1978, trăiește acum în Olanda). M-am împrietenit repede cu Gabriel și cu colegul său de institut, neuitatul Petru Creția. Pe Gabriel îl vedeam adeseori în vizită la istoricul de artă Radu Bogdan, a cărui legendară bibliotecă ne atrăgea precum un irezistibil magnet. Gabriel fusese de-acum mutat de la institut, în fapt concediat, din rațiuni evident politice. La fel și Petru. Din cât țin minte, Gabriel a lucrat o scurtă perioadă la Centrul de Informare și Documentare în Științele Sociale și Politice (acronimul era, cred, CIDSP), condus de un personaj locvace și pitoresc numit Mircea Ioanid, unul dintre acei marxiști dezabuzați care descoperiseră farmecul „sociologiei burgheze” (lucru care nu s-a întâmplat cu un Radu Florian, spre a nu mai vorbi despre delatorul Pavel Apostol).
A ajuns apoi într-un loc ce părea relativ ferit de intemperiile unei politici tot mai paranoice, la Institutul de Istoria Artei de pe Calea Victoriei, unde putea, în fine, să se ocupe de filosofia formelor simbolice și alte teme care îi erau într-adevăr apropiate de suflet. A venit însă represiunea și acolo, odată cu scandalul „Meditației Transcendentale”, Andrei Pleșu a fost exclus din partid și eliminat din viața academică. Nu putea exista în România vreo oază reală, vreun spațiu sustras complet intervențiilor abuzive ale unui politic degradat și degradant, josnic și înjositor. Când citesc unele rechizitorii împotriva „rezistenței prin cultură”, mă întreb ce-ar fi făcut acești vajnici procurori de astăzi la acea vreme? Nu-și dau ei seama că la acel ceas al obscenității de partid și de stat, simpla decență era de-acum un gest de sfidare? Nu realizează acești inchizitori de ultimă oră că România lui Nicolae Ceaușescu nu era Ungaria lui János Kádár, Polonia lui Gierek ori Iugoslavia lui Tito? Puțină istorie politică a Europei de Est și Centrale în perioada comunismului i-ar putea ajuta să se abțină de la judecăți absolutizante.
N-am făcut parte dintre păltinișeni, dar vorbeam cu Gabriel și cu Andrei Pleșu despre Constantin Noica. Ne vedeam uneori și cu Alexandru Paleologu, nu aveam inhibiții niciunul în a conversa absolut deschis despre grotesca degringoladă a regimului, despre eroziunea marxismului, despre noii filosofi francezi, despre Soljenițîn, Hannah Arendt, George Orwell, Arthur Koestler și câte alte teme situate la antipodul lecturilor neprimejdioase. Am citit cartea sa despre limită cu creionul în mână, țin minte și acum unele pasaje. Era un mod de a scrie filosofie atât de diferit de ceea ce se practica oficial încât nu te puteai mira că volumul era publicat de o editură literară (Univers, dacă țin bine minte). Paginile despre marxism erau evident lipite, adăugate strict convențional, cel mai probabil la solicitarea cenzorului, ori a referentului editorial, erau scrise politicos, distant, erudit, dar în mod cert fără urmă de adeziune. La acel ceas istoric, Gabriel Liiceanu era de-acum un gânditor nu doar non-marxist, dar chiar anti-marxist în sensul că descoperise originea proiectului totalitar în chiar doctrina originară. În primul meu articol apărut în Statele Unite, în 1983, în revista Praxis International, „Critical Marxism and Eastern Europe”, prezentam itinerariul filosofic al lui Gabriel Liiceanu drept emblematic pentru un tânăr intelectual strălucit care refuză să îngenuncheze ideologic. Am citit de-a lungul anilor cam tot ce-a scris Gabriel. Am transmis, la Europa Liberă, în 1986, dacă nu mă înșel, un eseu intitulat „Gând întârziat despre Păltinișul magic”. Ne-am revăzut în februarie 1990, am zburat în același avion dinspre Viena spre București. Gabriel era de-acum șocat de recidiva metodelor dictatoriale, de ubicuitatea și impertinența servitorilor vechiului regim. Starea existențială firească a lui Gabriel este, în tradiția camusiană, aceea de îngrijorare etică.
Prin eseul său „Despre ură”, apărut la Humanitas acum zece ani (2007), ne-a dăruit unul dintre cele mai frumoase și adevărate texte ale literaturii anti-totalitare. Izvorât dintr-o irepresibilă pasiune morală, inspirat deopotrivă de dezgustul în raport cu infinitul tupeu al lacheilor, dar și de o imensă dragoste pentru semenii săi, umiliți și insultați de profitorii timpurilor de tristețe și înjosire, Liiceanu trage un binevenit semnal de alarmă, opunându-se pe față ignominiei și infamiei. Ca unul care am scris admirativ despre Jurnalul de la Păltiniș, nu pot să nu observ continuitatea demersului metafizic și moral al gânditorului român. Paginile despre Marx și Lenin surprind exact modul în care certitudinile oraculare se convertesc în realități concentraționare. Este vorba de consecințele „urii din pornire” înzestrată cu acoperământ ideologic. La ceasul în care ni se comunica, cu dubios aplomb, că intelectualii ar face mai bine să nu se amestece în chestiunile publice, ori, dacă o fac, să fie atenți să nu cadă într-un mortal „partizanat”, Gabriel Liiceanu își asuma, deschis și transparent, poziția de intelectual democrat. În acest caz, o spun apăsat, nu era vorba de o „trădare” a intelectualilor ci, dimpotrivă, de onoarea lor.
