Un democrat sincer nu poate să nu constate care sunt resursele și efectele veritabile ale totalitarismului. Să-l luăm, de pildă, pe Thomas Mann, pentru care nu există dubiu că era vorba, în cazul național-socialismului, de resurecția unui colectivism primordialist, a unui conglomerat mitologic mult timp refulat și negat, dar care continuase să pulseze sub pojghița prea puțin rezistentă a civilizației burgheze. Să recitim discuțiile dintre Settembrini și Naphta din Muntele vrăjit - vom regăsi acolo întreaga problematică intelectuală și morală a veacului al XX-lea. De altfel, cum sigur știm, prototipul lui Naphta, evident transfigurat, sublimat, reconstruit literar, a fost chiar cel care, înainte de convertirea la marxism, în 1918, s-a numit Georg von Lukács. Democratul liberal se mefiază de situațiile gregare, de defilările în masă, de „marșuri, ode și simboluri vagi”, spre a-l cita pe Mihail Sebastian din Cum am devenit huligan, una din cărțile într-adevăr importante ale respingerii ispitei totalitare. Sigur, cum a demonstrat Marta Petreu, Sebastian însuși a cunoscut această tentație, dar, din rațiuni istorice, politice și psihologice a reușit, dacă nu total, măcar parțial, să se „de-diabolizeze”, chiar dacă, în plan personal, a continuat să nutrească o dragoste culpabilă și cumva masochistă pentru Nae Ionescu.
Nu aș putea să numesc „merite” ale totalitarismului, pentru că este vorba de un tip de regim situat la antipodul tradiției raționaliste și umaniste. Scopul totalitarismului comunist nu era doar să planifice economia, ci, mai important, era să modifice condiția umană. Niciun sacrificiu nu era prea costisitor pentru a atinge acest scop. Argumentul era, pentru acei true believers despre care a scris Eric Hoffer, că nu se poate face omletă fără să spargi ouă. Panait Istrati a fost poate primul care a replicat acestui sofism că s-au văzut mii și mii de ouă sparte, dar nimeni n-a gustat încă omleta. Istrati a scris în anii ’20. Mai târziu, filosoful liberal Isaiah Berlin a reluat acest trist adagiu, spunând pe bună dreptate că era vorba de milioane de vieți distruse.
Printre cei dintâi care au denunțat natura criminală a bolșevismului numindu-l chiar cu acest termen - totalitarism - au fost social-democrații reformiști, între care inamicii lui Lenin din mișcarea socialistă rusă, menșevicii. S-a tradus în românește superba carte a profesorului André Liebich despre exilul menșevicilor și analizele lor asupra dictaturii din Rusia sovietică. Era vorba de ceea ce istoricul Martin Malia a numit, preluând un concept al lui Abdurahman Avtorhanov, partocrație ideocratică. Pe platforma Contributors, politologul Marius Stan a scris un remarcabil articol despre Malia. Mă grăbesc să spun și aici ce-am mai scris și spus de-a lungul anilor: este nevoie de o cultură sovietologică pentru a înțelege ce-a reprezentat experimentul de tip sovietic în oricare din ipostazele sale. Tocmai de aceea mă bucur să citesc contribuțiile unor Adrian Cioflâncă, Raluca Grosescu, Alexandru Gussi, Bogdan C. Iacob, Angelo Mitchievici, Damiana Oțoiu, Ioan Stanomir, Marius Stan, Virgiliu Țârău, Cristian Vasile, Felix Velimirovici. Aș adăuga că admir scrierile lui Eugen Negrici despre poezia comunistă ca expresie a unei religii seculare. Profesorul Negrici dovedește în scrierile sale nu doar o excepțională acuitate a judecății literare, ci și o reală subtilitate politologică.
