Peste câteva zile se împlinesc 50 de ani de la înăbușirea Primăverii de la Praga de către trupele Pactului de la Varșovia. În noaptea de 20 spre 21 august 1968, o armată de dimensiuni impresionante a invadat Cehoslovacia: 400.000 de soldați, 800 avioane, 6300 tancuri. Cu titlu de comparație, când a declanșat operațiunea Barbarossa, Germania nazistă a atacat URSS cu „doar” 3850 tancuri… Trupele invadatoare nu au întâmpinat o rezistență armată. Au fost morți, dar s-a evitat un măcel cumplit, asemănător cu cel din 1956, când revoluția maghiară a fost zdrobită cu mari pierderi de vieți omenești.
Primăvara de la Praga a fost o încercare de a reforma sistemul comunist din interior. Liderii partidului comunist cehoslovac au declarat că doresc un „socialism cu față umană”, formulă care a făcut epocă. Un rol decisiv l-a jucat primul secretar al partidului, Alexander Dubcek, secondat de Josef Smrkovsky, Frantisek Kriegel, Oldrich Cernik și Ota Sik. Încă din luna ianuarie 1968 s-au lansat idei îndrăznețe: reforme economice care să înlăture planificarea excesivă și birocrația paralizantă, instaurarea libertății de exprimare și de circulație, acceptarea multipartitismului. Unele dintre aceste idei au apărut și la presiunea intelectualității, mai ales a unor scriitori cu o viziune înnoitoare: Milan Kundera, Ludvik Vaculik, Pavel Kohout, Ivan Klima, Josef Skvorecki. De altfel, Vaculik este cel care a redactat Manifestul celor 2000 de cuvinte, dat publicității pe 27 iunie, vibrantă pledoarie în favoare extinderii libertăților democratice.
Uniunea Sovietică a privit de la început cu îngrijorare evenimentele din Cehoslovacia, în ciuda asigurărilor date de Dubcek și de ceilalți lideri că țara nu se va abate de pe drumul socialismului. Sovieticii s-au prefăcut, în vară, că dau crezare acestor declarații însă în acest timp și-au masat trupele la granița cehoslovacă. Dintre celelalte țări zise „socialiste”, România și Albania nu au participat la invazie. E foarte greu să discernem resorturile atitudinii lui Nicolae Ceaușescu care a rostit, în 21 august, un fulminant discurs ce condamna invazia. Ceaușescu era în mod structural ostil oricăror reforme democratice și, de altfel, câteva zile mai târziu, Cehoslovacia devine în România un subiect tabù. Liderii cehoslovaci sunt duși cu forța la Moscova și obligați să semneze o declarație de renunțare la principiile Primăverii, singurul care refuză să semneze fiind, spre onoarea lui, Frantisek Kriegel. La Praga începe „normalizarea”, adică întoarcerea la regimul dogmatic anterior, iar Dubcek face o vreme figurație pentru a fi înlăturat definitiv în luna aprilie a anului următor.
Eșecul Primăverii de la Praga a arătat, o dată în plus, că sistemul comunist nu este reformabil. După Budapesta 1956, după Praga 1968, a urmat, doisprezece ani mai târziu, Solidaritatea poloneză. Din aceste eșecuri a rezultat că sistemul, dacă intervin reforme, se prăbușește prin implozie. Este ceea ce se va întâmpla în 1989 în țările Europei centrale și de est, puțin după aceea în URSS. În acest lung și dureros proces, Primăvara de la Praga rămâne un reper major, un reper al demnității și al aspirației către libertate.
