După dublele sărbători de Crăciun și Anul Nou, a venit și Ziua lui Mihai Eminescu, proclamată de câțiva ani „Ziua Culturii Naționale” în România și „Ziua Națională a Culturii” în Republica Moldova. Topica modificată a acestor denominații, pe un mal și pe celălalt al Prutului, semnifică raportări diferite față de niște valori, s-ar părea, comune. Sărbătoarea din 15 ianuarie este pentru politicieni un prilej de a se înfățișa pe linie intelectuală, de a-și demonstra patriotismul, atașamentul pentru valorile naționale. Doar că patriotismul este înțeles în mai multe feluri.
E un ritual obligatoriu, care oferă necontenit „pagini alese” pentru o istorie a ridicolului în politica moldoveană. Campionul acestor situații penibile este socialistul Dodon, sfâșiat între „lumea rusă” și independența moldoveană. Declarația cu care s-a ilustrat pe 15 ianuarie 2019 prezidentul pro-rus de la Chișinău, îmboldit de un demon hermeneutic, a fost: „Eminescu s-a născut moldovean și a decedat român”.
Să recunoaștem, e mai greu să manipulezi cu Eminescu decât cu Ștefan cel Mare. După ce l-au blamat în perioada sovietică, pe motiv că era un simbol al naționalismului românesc, trubadurii pro-ruși din anii independenței l-au făcut pe domnitorul care-și doarme somnul de veci la Putna un proto-părinte al statalității moldovenești separatiste, ostile României.
Or, nu poți denatura mesajul unei opere, al unor poezii: „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”, „Doina”, „La arme!”, sau înțelesul unor fraze despre ocupația țaristă a Basarabiei din publicistica lui Eminescu: „A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominației rusești”… Nu poți răstălmăci aceste texte, le poți doar cenzura, interzice, elimina din cărți și din manualele școlare, așa cum a făcut-o regimul sovietic și cum le-ar plăcea, pesemne, să procedeze și progeniturilor sale de azi de la Chișinău.
Ziua poetului național Mihai Eminescu, pe care, iată, nu o poate neglija nici pro-rusul Dodon, servește în general drept prilej de relegitimare și relansare mediatică a politicienilor din spectrul democratic și pro-occidental, când ritualurile pioase la care participă ar trebui să facă uitate disputele, dezbinările, atacurile pe care și le aplică unii altora. Dar sunt mai degrabă niște poze false, populiste, un fel de făcut cu ochiul spre intelectuali, cărora li se vânează adeziunea și susținerea electorală.
Deși în actualele alegeri chestiunea identitară nu pare să fie o temă prioritară, fiind umbrită de subiectul anticorupție/ europenitate versus putinism, ea este totuși speculată și repartizată cumva „pe divizii” în cadrul partidelor, care fac din ea o țintă de atac și o nadă de recoltat voturi, aruncată în „heleșteul” atât de eterogen al electoratului moldovean.
Mai interesantă decât exhibițiile lui Dodon este împărțirea pe filoromâni și pe stataliști în rândurile partidului de guvernământ. Astfel, miniștrii și parlamentarii PD cu cetățenie română ne sugerează că unitatea de neam și valorile naționale rămân perene. Prezența lor, a pro-românilor din PD, ar trebui să încurajeze filonul unionist, pro-european, într-un partid abil coordonat, așa cum se vede, pe mai multe paliere ideologice.
Stataliștii de la PD și-au găsit, mai nou, un reprezentant notoriu. Marian Lupu, cel care nu se regăsește deocamdată pe listele electorale ale PD-ului (dar lucrurile se pot schimba), consacră o intensă activitate pe Internet promovării moldovenismului și combaterii ideilor unioniste.
Ce face Marian Lupu? Scoate din context fraze din interviuri ale unor istorici români cu viziuni mai nonconformiste (Lucian Boia, Neagu Djuvara)...
Ce face Marian Lupu? Scoate din context fraze din interviuri ale unor istorici români cu viziuni mai nonconformiste (Lucian Boia, Neagu Djuvara), decupează pasaje din memoriile unor politicieni români din interbelic, dar și citate din istorici străini de azi, cum este italianul Alberto Basciani care, într-un volum recent apărut la Chișinău, pune accentul pe greșelile administrației românești din Basarabia interbelică și pare să ignore contextul geopolitic al epocii, amenințarea sovietică, cea care a subminat unitatea statului român pe toată perioada celor 22 de ani.
Despre Marian Lupu se știe în general că este economist (a și fost ministru al Economiei în guvernarea Voronin). Iată-l metamorfozat, dintr-odată, în antropolog al „națiunii moldovenești”, invadând rețelele de socializare cu considerații prin care încearcă să cimenteze statul moldovenesc diferit de cel român. Este postura halucinantă a unui om care și-a dorit, obsesiv, cândva, postul de șef al statului. Până la urmă Dodon, care a fost mai tenace decât el în a săpa tuneluri spre Rusia pe sub Ucraina, i-a luat fața.
Marian Lupu, lucrează cu stataliștii, cei din administrație, care și-au declarat adeziunea la PD, în schimbul confortului și al unor profituri materiale. Lor li se alimentează orgoliul de „națiune moldovenească”, având valori distincte, ce trebuie apărate de asaltul unionismului.
Lupu postează comentarii „istoriografice” cu o morgă de deschizător de drumuri. Stilul său stufos, bombastic, îl face comic, pentru că omul nu are întotdeauna proprietatea termenilor. E doar un epigon (cum ar zice Eminescu). Alți cruciați ai moldovenismului au fost mai temeinici, mai abrazivi: Stati, Hropotinschi, Corbu, Stepaniuc ș.a. Au citat și ei, selectiv și trunchiat, din istorici români, găsind în pluralismul și nuanțele care definesc o dezbatere istoriografică modernă prilejuri de a declanșa atacuri antiromânești de esență neostalinistă. Fiecare deceniu scoate în față, la Chișinău, câte un politruc care speculează cinic tema identitară. Ca și ei, Marian Lupu e perfect conștient de ceea ce face.
Disputele identitare se manifestă nu doar la nivel politic și ideologic. Zilele trecute a făcut valuri în presă și pe Internet gestul unui inspector de patrulare. Acesta a refuzat să-i răspundă în limba rusă unui șofer din regiunea găgăuză, pe care l-a oprit pentru depășirea vitezei legale, atrăgându-i atenția că în calitate de cetățean al Republicii Moldova este obligat să cunoască limba de stat, adică româna.
Secvența, filmată cu telefonul mobil chiar de șoferul în culpă, a trezit reacții și emoții diverse. Internauții românofoni, entuziaști, l-au felicitat pe polițist pentru curaj și verticalitate (fostul primar Dorin Chirtoacă, aflat pe Aleea Clasicilor, chiar a declarat: „Cărțile pe care le vedeți la mine în mână sunt scrise de Mihai Eminescu și sunt pentru domnul polițist Andrei Rotaru, care cu onoare și demnitate a apărat Limba Română, în fața unui contravenient îngâmfat și plin de nesimțire”).
Ministerul de Interne și-a apărat angajatul, sfătuindu-l pe șoferul cârtitor să studieze mai atent regulamentul circulației rutiere și să învețe limba de stat....
Unii rusofoni au venit cu acuzații. Bașcanul găgăuzilor Irina Vlah, indignată de conduita ofițerului de poliție, a cerut superiorilor săi să-i condamne „naționalismul”, dar se pare că n-a primit răspunsul așteptat. Ministerul de Interne și-a apărat angajatul, sfătuindu-l pe șoferul cârtitor să studieze mai atent regulamentul circulației rutiere și să învețe limba de stat.
Alți comentatori, mai nuanțați, au observat că această dispută lingvistică pe șoselele patriei nu face decât să dea apă la moara socialiștilor, să abată atenția de la problema corupției și a „statului captiv”.
E greu de spus care dintre metehnele autohtone ar fi mai puțin grave. Criza identitară a alimentat constant nostalgiile sovietice în Republica Moldova, a subminat reforma, europenizarea și, pe care le consecință, a permis capturarea instituțiilor statului. Relațiile interetnice, problemele de funcționare a limbii române, nerezolvate, explodează electoral, întrețin forțe politice cărora, altfel, le-ar lipsi obiectul muncii și în mare parte rațiunea de a fi.
Într-o societate tulbure și neașezată, cum e Republica Moldova, diversiunile prind cu ușurință, consumă imense energii publice, lăsând prea puțin loc pentru construcție și dezvoltare.
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.
