De 27 august, obișnuim să facem evaluări și constatări pe răbojul independenței Republicii Moldova, proclamată acum 28 de ani pe ruinele imperiului sovietic. Fondul acestor analize este de regulă marcat de o notă pesimistă, sugerând contrastul dintre aspirațiile populare, fixate în Declarația de Independență, și evoluția post-sovietică a acestui stat.
Anul acesta unda de pesimism tinde să alterneze cu accente ceva mai solare. Independența Moldovei în anul de grație 2019 este una mai specială, întrucât avem o guvernare insolită, oarecum pitorească, pe care puțini au anticipat-o. Coaliția PSRM-ACUM contrazice toate tiparele în care eram obișnuiți să „modelăm” politicul în Republica Moldova. Din 1991 încoace la Chișinău s-au perindat guvernări când mai democratice (în declarații), când comuniste și rusofile în fapte, dar niciodată una care să încapsuleze ideologii, valori și orientări geopolitice radical opuse: pro-europeană și democratică, pe de o parte, filorusă și paternalist-asiatică, pe de altă parte.
După fuga lui Plahotniuc, noua majoritate pare a împăca toate taberele, pro-rușii și pro-românii, chiar dacă e o construcție fragilă și provizorie, cum o recunosc și unii dintre exponenții ei de prim-plan. Fidelă acestui „algoritm”, actuala guvernare conferă Independenței basarabene aspectul unei dughene de iarmaroc, în care fiecare își poate afla marfă după gustul și preferințele sale.
Anul trecut, chiar de Ziua Independenței, Maia Sandu și Andrei Năstase împreună cu un grup de colegi, rămași peste noapte într-un pichet protestatar lângă statuia lui Ștefan cel Mare, au fost săltați dimineața devreme de mascații lui Plahotniuc și Jizdan pentru ca primele figuri în stat, Dodon, Candu și Filip, să depună flori și să se reculeagă, teatral, la soclul domnitorului. Au fost scene de o violență tâmpă și oribilă, imitând procedeele poliției lui Putin.
Mai devreme cu doi ani, la prima aniversare a Independenței integral girată de Partidului Democrat, Chișinăul semăna cu un oraș sub asediu: câteva cordoane de mascați sau „țestoase”, cum li se mai spune, și garduri de fier separau guvernarea de cetățenii adunați în Parcul Catedralei. Puterea n-avea nevoie de popor, poporul striga „Hoții!” „Hoții!”, „Jos, Mafia!”, tulburând Independența. Avem destule mărturii fotografice ale acelor momente. „Ce-am sperat și ce-am ajuns…”, spun fețele mâhnite și revoltate ale oamenilor buluciți în spatele gardurilor păzite de poliție.
Ei bine, marea transformare este că cei care erau îmbrânciți, molestați de poliție anul trecut, adică opozanții de ieri, Maia Sandu și Andrei Năstase, pe 27 august 2019 au depus flori la statuia lui Ștefan cel Mare în calitate de oficiali ai Republicii Moldova, iar poporul n-a mai fost umilit, ținut după niște îngrădituri de fier, ci a invadat peluza din fața Guvernului, unde a discutat nestingherit cu liderii Blocului ACUM, ca altă dată, la proteste. Maia Sandu a ținut să sublinieze această continuitate de atitudine și de valori, când a fost întrebată de ce nu a mers să depună flori la Ștefan, alături de Dodon și Geceanîi: „Sunt alături de oamenii cu care am luptat pentru libertate și democrație”.
R. Moldova nu poate fi independentă pe deplin atunci când are o armată străină pe teritoriul ei, atunci când nu are independență energetică”, a declarat Maia Sandu...
Iată, așadar, niște delimitări care nu pot fi trecute cu vederea, pentru că această spectaculoasă schimbare de roluri și scenografie, din păcate, nu modifică esența și substanța acestei zile. Dezideratele proclamate la 27 august 1991 au rămas ce-au fost: simple deziderate. „Republica Moldova nu poate fi independentă pe deplin atunci când are o armată străină pe teritoriul ei, atunci când nu are independență energetică”, a declarat tot Maia Sandu după ce a depus flori la statuia domnitorului.
Nu știu ce va fi zis Igor Dodon, colegul de guvernare al președintei PAS, auzind această afirmație, pentru că tocmai el, Dodon, promovează în mod fățiș interesele unui stat străin, Rusia, cu trupe de ocupație pe teritoriul Republicii Moldova, un stat străin care ne aplică sancțiuni economice și energetice, ca pedeapsă pentru că am ales integrarea europeană.
Festivitățile, declarațiile, gesturile făcute de politicieni de Ziua Independenței ne-au dat prilejul, multora dintre noi, să constatăm a câta oară că această coabitare politică, PSRM-ACUM, inițiată pentru a scăpa Republica Moldova de un rău mai mare și imediat – dictatura lui Plahotniuc – devine tot mai periculoasă, la limita imploziei. Pentru Dodon obiectivul dezoligarhizării a trecut pe un plan secund în fața agendei și a intereselor sale de putere.
Prea devreme, mai devreme decât s-a crezut, lumea a început să spună că după fuga lui Plahotniuc, una dintre marile probleme ale Moldovei este delirul grandoman, rusofil al lui Dodon, e lipsa lui de bun-simț și respect față de propriii cetățeni. Un președinte trebuie să fie un factor moderator și unificator, mai ales într-o societate confuză identitar și amestecată în opțiuni cum e cea moldoveană, or Dodon a ales să fie o sursă continuă de tensiune și dezbinare.
Și-a reluat propaganda antiromânească și minciuna istoriografică, fără să-i pese de partenerii de coaliție, de sentimentele multor cetățeni. Perorează absurd despre „660 de ani de statalitate a Moldovei” – un stat care nu există și să-i explice istoricii de ce nu există, dar el nu-i ascultă pe istorici! –, și nimeni nu-l întreabă, nici Fiscul, nici alte instituții ale statului, exact ca pe timpul lui Plahotniuc, din ce bani își finanțează panourile cu care a împânzit toate târgurile și răspântiile „țărișoarei”. Lansează un film despre Ștefan cel Mare, ca și altele mai devreme, sub enigmaticul său „patronaj”, film finanțat tot așa, din surse obscure, în care voievodul de la Suceava este trădat de munteni și de ardeleni, pizmuit și umilit de polonezi și turci, dar privit cu multă simpatie dinspre Kiev și Moscova.
Îl invită la Chișinău pe ministrul rus al Apărării – mai exact „ministrul rus de Război”! –, fără să înștiințeze Guvernul. Serghei Șoigu descinde în Moldova, ocolind Ucraina (unde are interdicție de zbor), cu o asistență de vreo 40 de persoane, din relatările presei, participă la festivitățile așa-zisei eliberări a Moldovei de sub jugul fascist, boicotate vizibil de chișinăuieni, apoi se duce la Tiraspol, se întâlnește cu conducerea separatistă și înmânează distincții „pacificatorilor” ruși și transnistreni, cei care apără eroic, la Nistru, fruntariile „lumii ruse”.
E o situație la limita schizofreniei, în care șeful statului sabotează independența mai mult declarată decât reală a Republicii Moldova...
Guvernul de la Chișinău a declarat vizita lui Șoigu neoficială și, drept consecință, consideră nevalabile inițiativele ministrului moscovit discutate cu Dodon. E o situație la limita schizofreniei, în care șeful statului sabotează independența mai mult declarată decât reală a Republicii Moldova printr-o vulgară și trufașă imixtiune în interes personal, politicianist, apoi, pentru că el și partidul său de suflet, socialiștii, se află într-o alianță de guvernare cu Blocul ACUM, pro-occidental, ciocnește cu ei cupe de șampanie de Ziua Independenței, chiar dacă el, Dodon, „nu crede că Moldova va deveni membru al Uniunii Europene.”
E ceva ce amintește de promiscuitatea ideologică a multor familii din Moldova, mixte sau nu – și ce este clasa politică dacă nu proiecția poporului care o votează? –, familii în care subiectele sensibile sunt ascunse sub preș sau dizolvate în poze festiviste, pe la nunți, cumetrii sau în diverse reuniuni calendaristice tradiționale. Dacă te uiți mai atent, vezi că zâmbetul oamenilor din fotografie e fals, dezinvoltura chinuită, armonia afișată îi costă un efort prea mare. Sentimente ambigui, valori mixte, exact cum e și independența moldovenilor: „mixtă”.
Sau la fel cum sună, ambiguu și impostor, o doină de jale a Mariei Tănase, cântată de Nelly Ciobanu pe 24 august 2019, la concertul de proslăvire a Armatei Roșii „care ne-a eliberat de români”.
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.
