După ce țara s-a schimbat ireversibil, un jurnalist cunoscut l-a întrebat pe un oligarh cunoscut: cum s-a întâmplat așa că voi, oligarhii, v-ați certat între voi, iar noul guvern instalat v-a strivit unul câte unul. „Noi nu am fost oligarhi, așa voi ne-ați numit. Noi eram cooperatiști, bogați proprietari de tarabe”, i-a explicat perdant el interlocutorului său. El, probabil, s-a înșelat: ei erau oligarhi, adică persoane care determinau de sine stătător destinul țării, ei erau reprezentanți ai marilor monopoluri, cel puțin în comparație cu cei care le-au luat locul - miliardari din cercul „prietenilor lui Putin”. Aceștia tot au șansa să devină temporar oligarhi. Atunci când Putin va pleca, ei vor rămâne. Traducere de Sergiu Culeac.
Era cel mai cunoscut și cel mai naiv dintre cei care l-au adus la putere pe Vladimir Putin. Crezuse că va continua să dănțuiască alături de prietenul său Volodia [formă diminutivă a prenumelui Vladimir]. Acesta din urmă nu l-a considerat însă niciodată prieten și îşi zicea deja Vladimir Vladimirovici. Primul povestea tuturor despre cum l-a ajutat pe acest Volodia să devină președinte și cum vor conduce țara împreună. Dar Volodia nu avea de gând să împartă puterea cu nimeni. Oligarhul îl critica pe prietenul său Volodia și se mira chiar de lipsa lui de mărinimie, sperând că îl poate schimba. L-a asmuțit împotriva lui pe cel mai bun prieten, un talentat telekiller. În consecință, un prieten care nu a fost niciodată prieten a devenit inamic, iar oligarhul a părăsit Rusia pentru totdeauna, păstrând în memorie, asemenea unei bijuterii, „minunatul zâmbet al lui Volodia”, fără să înțeleagă de ce prietenul l-a trădat.
El nu mai era Volodia
Boris Berezovski a fost singurul oligarh al lui Putin în sensul direct al cuvântului. Spre deosebire de alți magnați ruși din așa-numitul grup al celor „șapte bancheri”, Berezovski a contribuit cu adevărat la victoria lui Putin în alegeri. Ceilalți au preferat să aștepte, fără să-i acorde sprijin în mod deschis succesorului lui Elțîn, dar fără a se război cu el. Excepție a fost Vladimir Gusinski, primul care a înțeles ce fel de sistem se instaurează în Federația Rusă în locul capitalismului oligarhic și, pentru această agerime, el a fost primul care a și plătit.
Boris Abramovici Berezovski se comporta așa cum i se cuvine unui miliardar implicat în politica mare: încerca să-și folosească propriile resurse personale și influența sa pe culoarele puterii pentru a se implica în actul guvernării. Aproape toți cei mai puternici oameni ai Rusiei s-au comportat la fel pe vremea lui Boris Nikolaevici Elțîn: îi înlăturau pe oficialii guvernamentali neloiali, numeau guvernatorii, susțineau libertatea de exprimare și corupeau mass-media, încercau să pună capăt războiului cecen, cereau un compromis politic între Elțîn și Ziuganov [liderul comuniștilor ruși n.r.], preferându-l tot pe Elțîn. În schimb așteptau cadouri și privilegii.
De altfel, noua putere cekistă nu avea nevoie, în principiu, de cetățeni cu opinii proprii despre unele sau alte probleme politice. În mod special, acest lucru se referea la persoanele foarte bogate care dețineau monopolul asupra petrolului și gazelor, la proprietari de uzine metalurgice, bănci și canale de televiziune. Soarta cinovnicilor din Kremlin și Guvern, alegerile, corupția ca temelie a guvernării în ansamblu și în presă în special, războiul cecen și diferite alte războaie - toate au devenit o moșie lui Vladimir Putin și a serviciilor sale speciale.
În schimb erau solicitați executori care puțin probabil să se fi interesat să afle cu ce scop au fost luate anumite decizii la Kremlin. La primul ordin dat, oligarhii urmau să împartă veniturile pe care le dețineau, să prezinte contactele de afaceri pentru a fi folosite pentru realizarea diverselor proiecte de stat: de la cele mai mici, cum ar fi cumpărarea unui ziar al semi-opoziției, și până la cele globale, precum influențarea proceselor electorale din SUA. În schimb, foștii oligarhi, conștienți de ceea ce li se cere, dar și de alții noi, care au venit odată cu Vladimir Vladimirovici și care nu erau oligarhi în esență, primeau mai multe sau mai puține garanții de securitate și prosperitate. Dar în țară exista un singur plutocrat - cel pe care Boris Berezovski l-a numit greșit Volodia.
Uitați-vă cine a venit!
Igor Secin, frații Rotenberg, Serghei Cemezov, Ghennadi Timcenko, Iuri Kovalciuk, Aleksei Miller, tatăl și fiul Șamalov, Vladimir Iakunin, Evgheni Prigojin - sunt nume cunoscute și fiecare în parte este conectat la bani grei și la puterea din Rusia lui Putin. La fel cum este conectat un curtean influent cu atotputernicul său rege. Suveranul îl ascultă, are încredere în el, îl răsplătește cu aur și îi trasează sarcini importante, însă va fi neplăcut de surprins dacă va cere ceva în plus sau, Doamne ferește, dacă va tinde să joace un rol independent în administrarea statului. Atunci când Arkadi Rotenberg a vorbit într-un memorabil interviu că prietenia sa de jumătate de secol cu Putin „nu are vreo influență asupra businessului” și că, dacă ar cere garantului careva preferințe comerciale, atunci ar „primi inversul”, el a spus-o probabil sincer.
De fapt, înlocuirea oligarhilor cu vechi prieteni și colegi a avut loc în Rusia pe vremea celui de-al doilea președinte în același mod în care elitele erau schimbate în orice altă țară, inclusiv în cele democratice. Cei străini sunt îndepărtați, iar cei apropiați au acces direct la conducător. Întrebarea este însă ce fel de prieteni și colegi ocupă locul lângă președinte și formează echipa? Dacă în principal aceștia sunt civili, atunci reiese că ei sunt cu țara. Dacă sunt generali militari, atunci este o juntă. Dacă în cea mai mare parte aceștia sunt ofițeri pregătiți de Andropov sau prieteni ai locotenentului KGB, ajunşi la putere, atunci țara se dovedește a fi cekistă.
Oligarhii vechi lucrau numai și numai pentru ei: erau persoane inteligibile, cu interese clare în acele domenii de afaceri în care își desfășurau activitatea sau în care se pregăteau să activeze, eliminându-i din joc pe concurenți. Acest lucru s-a văzut cel mai bine în timpul așa-numitelor războaie ale oligarhilor sau în acele episoade în care triumfaliștii epocii avuțiilor acumulate inițial se răzbunau pe funcționari pentru intransigență. Oligarhii numiți de Vladimir Putin și vechea gardă rămasă muncesc și se îmbogățesc în măsura în care acest lucru este necesar sau nu dăunează intereselor liderului național. Astfel, nici observatorii din Rusia și nici cei străini nu sunt în stare să înțeleagă semnificația secretă a modului în care are loc ridicarea la rangul de oligarhi.
Miliardari fictivi
Atunci când Aleksei Miller, pe care Vladimir Putin l-a luat sub observație încă în perioada în care actualul lider rus se afla la primăria din Sankt Petersburg, l-a înlocuit pe Rem Viahirev în funcția de președinte al Consiliului de administrație al Gazprom, acest lucru nu a fost pentru Miller un simplu un salt în cariera sa, ci și apariția unui nou miliardar. Acest lucru a însemnat faptul că omul lui Putin a venit în fruntea unei corporații puternice, care, după influenţa pe care o are, poate fi comparată cu Ministerul Apărării. Or, hidrocarburile sunt o armă formidabilă într-un război hibrid cu vecinii, dar și într-un nou război rece cu Europa. Drept dovadă sunt livrările de gaz rusesc către Ucraina oprite de două ori, conducta Nord Stream și construcția gazoductului Nord Stream-2.
După încheierea lucrărilor, Moscova va încerca să șantajeze Kievul cu refuzul total de a furniza gaze și de a transfera bani pentru tranzitul lor. Altfel spus, Gazprom-ul condus de Miller aparține lui Putin, fiind un puternic instrument de presiune în politica externă asupra celor considerați a fi inamici ai Kremlinului. Este cel mai important lucru pe care trebuie să-l știm despre corporația respectivă, despre directorul ei nominal și despre diplomația rusă.
Atunci când Igor Secin, eminența cenușie de mulți ani a lui Vladimir Putin și participant activ la operațiunea specială pentru distrugerea companiei private Yukos, a devenit șef la Rosneft, a invadat Venezuela și l-a băgat la închisoare pe fostul ministru rus al economiei, Aleksei Uliukaev, acest lucru nu a însemnat că s-a răfuit personal cu Mihail Hodorkovski, că era un specialist bun în industria petrolieră, că toată viața lui a visat să facă cunoștință cu Ugo Chavez sau că nu-l simpatiza pe ministrul Uliukaev. Nu! El a îndeplinit de fiecare dată sarcinile dificile trasate de angajator. De exemplu, cazul Hodorkovski nu se rezuma doar la un jaf banal al unei companii bogate. După expulzarea demonstrativă din Rusia a lui Berezovski și Gusinski, oligarhii din perioada lui Elțîn au înțeles că nu se mai pot pronunța împotriva autorităților, dar nu înțelegeau încă faptul că este interzis să te comporți ca și cum puține lucruri s-ar fi schimbat în stat.
Compania Rosneft a fost recompensa pentru munca bună a lui Igor Ivanovici Secin în cazul Hodorkovski...
Tocmai după încheierea primului dosar pe numele lui Hodorkovski, reprezentanții businessului mare din Rusia au înțeles cu adevărat ce semnificație avea cuvântul „echidistanță”, un cuvânt la modă pe atunci. Nu era vorba despre vreo neutralitate în relațiile cu funcționarii de rang înalt, ci despre supunere și disponibilitate de a dona cu generozitate sume mari de bani pentru a nu pierde totul. Compania Rosneft, unde top managerii primeau salarii fabuloase, a fost recompensa pentru munca bună a lui Igor Ivanovici Secin în cazul Hodorkovski.
Cel care a dorit să salveze Venezuela prin investiții de zeci de miliarde de dolari în această țară nu a fost Secin, ci Putin. Și nu compania Rosneft a fost cea care l-a sponsorizat din diverse surse pe comandantul Chavez și succesorul său, Maduro, ci Kremlinul. Totul de dragul unor scopuri geopolitice: pentru a împiedica soldații NATO să intre în Caracas și pentru a le pune americanilor „un arici sub fund”, după cum afirma Nikita Hrușciov în timpul crizei din Caraibe.
În ceea ce-l privește pe ministrul Uliukaev, el a fost pedepsit de garant prin intermediul lui Secin pentru pesimismul excesiv în timpul războiului hibrid și pentru o întrebare lipsită de tact în cadrul unei ședințe. Putin i-a întrebat pe cei prezenți cum ar putea fi salvată economia țării în contextul sancțiunilor impuse, iar ministrul a răspuns cu îndrăzneală: „Noi credeam că dumneavoastră știți”. Președintele nu i-a iertat această replică.
Când vechii amici ai lui Putin, Gennadi Timcenko și Arkadi Rotenberg au devenit beneficiari ai Gazpromului, fiind generos răsplătiți de către Miller, acest lucru nu trebuie înțeles în modul că s-au îmbogățit numai ei. Acest lucru trebuie înțeles în spiritul că portofelul comun al Kremlinului s-a umplut. Așa s-a întâmplat cu toate bunurile deținute de prietenii de copilărie ai lui Putin, acționari ai cooperativei „Ozero”, colegi cu sau fără epoleți.
Desigur, o parte din acești bani, precum și din mijloacele colosale primite de aceste persoane incluse în lista Forbes, apropiați de şeful de la Kremlin, ajung în buzunarele lor. Însă o altă parte din bani, o parte destul de considerabilă, care servește drept buget tenebru al Federației Ruse, ajunge într-o zona gri. Și nu putem decât să bănuim cât de mulți din acești bani revin „eliberatorilor” Crimeei și Donbassului, în mod special generalilor, câți din acești bani cad sub forma unor bombe peste capul adversarilor lui Bashar al-Assad în Siria și câți se pierd în gaura neagră a propagandei statului.
De altfel, există un personaj care îmbină strălucit în activitatea sa abilitatea militară și darul propagandei, însușind sume fabuloase. Evgheni Prigojin. El este cel care l-a servit cândva cu amabilitate pe Putin într-un restaurant. Deși Prigojin este considerat unul dintre cei mai de succes proprietari de restaurante din istoria lumii, e puțin probabil că el, câștigător al licitațiilor de miliarde ale Ministerului Apărării, să aibă suficienți bani pentru Donbass, Siria, Africa și „fabricile de trolli”. De aici și presupunerea că el finanțează trusturile media, trollii și hackerii, dar în ceea ce privește Grupul CVK Wagner [armată de mercenari, luptători paramilitari n.r.], aceasta este o structură mult mai complexă, o armată din umbră finanțată din acel buget tenebru sus-menționat, iar Prigojin este în cazul dat o persoană de fațadă.
El a acceptat să joace rolul comandantului unei armate private pentru ca sclipitorul său client să respingă liniștit orice legătura a lui cu mercenarii, iar a acestora din urmă cu statul.
Kremlinul toxic
Sancțiunile sectoriale și personale impuse practic tuturor miliardarilor lui Putin și unor reprezentanți ai elitelor financiare din perioada lui Elțîn au trasat linii de separare între ei. Această calitate rară, de a savura jocul în care lupți pentru Putin, i-a divizat pe oameni. Pe mulți i-a întristat faptul că trebuie să renunțe forțat la palatele și vilele din străinătate, la posibilitatea de a cheltui în Occident banii câștigați în Rusia. Nu toți au trecut testul loialității absolute.
Astfel, într-un alt interviu memorabil, Ghennadi Timcenko s-a plâns pe faptul că sancțiunile l-au despărțit de familia sa care obișnuia să se odihnească vara în sudul Franței, că el nu-și vede cățelușa iubită, fiica „din prima căsătorie” a lui Koni, legendarul labrador negru al lui Putin. Iar când a fost întrebat despre prețul exorbitant plătit de el și de alții ca el pentru Crimeea și Donbass, Ghennadi Nikolaevici a răspuns politic corect că: „Vladimir Putin se ghidează de interesele Rusiei în orice situație”, deși era evident cât de mult suferă [din cauza sancțiunilor].
Dezamăgit a rămas și Vladimir Iakunin, care mai întâi a plecat cu scandal de la șefia Căilor Ferate Ruse, iar apoi, dacă e să credem unor zvonuri care par a fi adevărate, el ar fi considerat ofensatoare propunerea de a deveni un simplu membru al Consiliului Federației [camera superioară a parlamentului rus n.r.]. Ce-i drept, fostul ofițer de informații și, ulterior, fondatorul forumului Dialogul Civilizațiilor, a scăpat de soarta unor colegi de-ai săi împotriva cărora au fost impuse restricții de călătorie în străinătate: Iakunin a fost văzut la Berlin, unde și-ar fi concentrat munca asupra „găsirii unor soluții și elaborarea de propuneri pentru atenuarea tensiunilor în lume”. În presă au apărut informații și despre divorțul lui Kirill Șamalov, fiul lui Nikolai Șamalov, de Ekaterina Tihonova, despre care se crede că este fiica mai mică a lui Vladimir Putin. Ca urmare, tânărul miliardar a fost nevoit să-și vândă acțiunile pe care le avea în compania petrochimică „Sibur”, fără să câștige nimic din afacere.
Pe acest fundal, pare să fie mai dramatică soarta oligarhilor de altă dată, implicați relativ recent în confruntarea dintre Rusia și Occident. Politologul britanic Mark Galeotti i-a asemănat pe ei cu „pisicile cărora le place să aducă șoareci morți la Kremlin”, ținând cont că lui Oleg Deripaska sau lui Viktor Vekselberg le place să lucreze pentru Kremlin, dar metafora nu este tocmai exactă. Lor le-ar fi fost mult mai ușor să trăiască într-o lume în care Rusia nu este supusă sancțiunilor, iar ei înșiși, după ce au convenit cu Putin și au plătit taxa impusă de Kremlin, nici măcar nu s-au interesat unde ajunge bacșișul. Însă în noile circumstanțe, partidul de guvernământ mobilizează nu numai armata, serviciile secrete și oamenii, dar îi mobilizează și pe cei bogați. Plata este enormă pentru ofertele de nerefuzat.
Povestea ciudată cu Nastia Rîbka și vicepremierul rus Serghei Prikhodko pe un iaht în apele norvegiene, poveste care a degenerat ulterior într-un scandal, a scos la iveală faptul că șeful campaniei electorale a lui Donald Trump, Paul Manafort, în prezent găsit vinovat de crime financiare și conspirații împotriva Statelor Unite, a lucrat în calitate de consultant politic al oligahului rus Oleg Deripaska, iar între cei doi se afla și „agentul GRU” Kilimnik. Toate acestea, probabil, erau necesare Kremlinului pentru a intensifica haosul în societatea americană. Iar obiectivul a fost atins. Însă pentru Oleg Deripaska, directorul companiei producătoare de aluminiu „Rusal”, totul a luat o turnură foarte neplăcută. În raportul procurorului special Robert Muller, el a fost declarat complice la conspirația împotriva Statelor Unite. Departamentul de Trezorerie a SUA l-a inclus pe lista persoanelor supuse sancțiunilor. Pierderile oligarhului înregistrate în acele zile au fost de unu cu nouă zerouri.
Iar Viktor Vekselberg, după cum singur afirmă, a suferit o „criză profundă în viață” urmare a interdicției de a intra pe teritoriul SUA și a înghețării activelor sale, după ce a participat la ceremonia de învestire a lui Trump. Din această cauză, chipurile, el s-a văzut nevoit să se întâlnească cu Michael Cohen, avocatul personal de atunci al președintelui american, iar acum denunțătorul lui, condamnat pentru nereguli financiare în timpul campaniei electorale a lui Trump, evaziune fiscală și declarații false făcute în fața Congresului SUA. „Introducerea” lui Vekselberg în aceste cercuri a fost, de asemenea, o strategie realizată de Moscova pentru a semăna panica în rândurile establishmentului american. Semințele au dat roade bogate, dar pentru președintele Consiliului de administrație al Renova, a cărui familie trăiește în New York, este o consolare slabă.
Nu a scăpat de necazuri nici Roman Abramovici. El a devenit victimă a regimului toxic KGB-ist. Numele lui a fost inclus pe lista neagră britanică alături de Deripaska, Secin, frații Rotenberg. Lista nu a fost încă aprobată definitiv, deoarece, în urma otrăvirii în Salisbury a fostului ofiţer al GRU, Serghei Skripal, şi a fiicei sale, Iulia, precum și a decesului britanicei Dawn Sturgess, autoritățile de la Londra au suspendat, iar apoi au înăsprit procesul de eliberare a așa-numitelor „vize pentru investitori” cetățenilor Federației Ruse și din alte țări problematice. Putem spune că toți ei au suferit sau pot suferi de pe urma folosirii agentului neurotoxic Novichok - atât Abramovici, cât și complicii săi, care formează crema cremelor regimului Elțîn și „nobilimea” lui Putin.
O poveste foarte tristă s-a întâmplat cu Ruben Vardanian, fost președinte al consiliului de administrație al companiei de investiții Troika Dialog, antreprenor și filantrop. El este total opusul lui Prigojin. Un om extrem de preocupat de reputația sa, Vardanian nu a negat faptele descrise în ancheta consorțiului OCCRP. În raport erau descrise schemele prin care au fost scoase miliarde de dolari din Rusia de-a lungul anilor prin intermediul unor firme off-shore create de compania Troika Dialog Bank. Printre beneficiari - cel mai bun prieten al lui Putin, violoncelistul Roldughin, o rudă a fostului guvernator al regiunii Samara, Vladimir Artiakov, un cunoscut prieten al șefului Rosteh, Serghei Cemezov. În anchetă apare și numele avocatului anticorupție Serghei Magnițki, torturat în închisoare după ce și-a învinuit acuzatorii de delapidare de fonduri bugetare, iar o parte din acești bani, după cum s-a dovedit, a ajuns în conturile unui imperiu offshore.
Viața condamnaților devine mai ușoară decât a celor care continuă să fie exploatați fără milă...
Răspunzând celor care l-au supărat și încercând să se îndreptățească, Vardanian a propus să ne amintim „ce vremuri am trăit” și a avertizat asupra modului în care „evaluăm activitățile Troicii” în afara contextului istoric, economic și de afaceri ale acelor vremuri, raportate la ziua de azi. El a greșit: vremurile de ieri nu se prea deosebesc de cele de azi. Singura diferență este că viața condamnaților devine mai ușoară decât a celor care continuă să fie exploatați fără milă, forțându-i să lucreze pentru Kremlin conform schemelor stabilite. Condamnații ajung pe banca de rezervă.
Oligarhii fără Putin
Ce-i așteaptă pe prietenii lui Putin din tinerețe, pe colegii și aliații săi după plecarea actualului lider rus, precum și pe urmașii acestora, opiniile sunt diferite. Există un punct de vedere potrivit căruia supraviețuitorii lui Vladimir Putin vor pleca după el, iar cei care își vor salva averea și sănătatea vor avea foarte mult noroc, fiindcă va urma un nou val de schimbare a elitelor. În favoarea acestei versiuni sunt câteva fapte noi ieșite la iveală din viața lui Igor Secin. El acționează la scară fabuloasă încât ai senzația că fie se află în pragul unei catastrofe iminente, fie speră că după ce va pleca garantul el își va crea propriul stat pitic în care se va ascunde, fiind păzit de mii de bodygurazi și de rachete cu rază scurtă de acțiune.
Există și o altă părere: chipurile, după plecarea de la putere a lui Putin, nimic nu se va schimba, deoarece totul a fost aranjat deja pentru încă mulți ani înainte. Din labirinturile create de Putin va fi greu de ieșit. În fine, nu poți contrazice și experții care afirmă că văd viitorul Rusiei fără Putin la cârmă ca pe unul imprevizibil. Principala problemă este că noi nu știm cum va pleca Vladimir Putin de la putere și ce va face el mai departe.
O răscoală populară susținută de o parte din elite, inclusiv de către forțele de securitate, este puțin probabilă. Aceasta ar fi una dintre ipoteze. Un complot reușit împotriva primei persoane în stat ar fi o posibilă ipoteză, dar nu cu mult mai credibilă decât prima. Soarta celor cărora Putin le-a permis să devină sau să rămână oligarhi ar depinde de care parte a baricadei se vor afla. Aceste evenimente ciudate nu sunt ușor de descris, însă putem presupune că prietenii din copilărie nu-l vor trăda, iar în ceea ce-i privește pe miliardarii din KGB sau din vechea gardă, surprizele nu sunt excluse. Serghei Cemezov a făcut recent declarații în apărarea opoziției, spre marea surprindere. Cel mai credincios dintre credincioși, omul cu care Putin s-a împrietenit în RDG și alături de care a mers în misiuni de recunoaștere, s-a răstit împotriva stagnării în viața țării. Încă nu este clar ce a fost asta: un sfat bun dat vechiului său camarad sau o tentativa prudentă de revoltă?
Mult mai verosimil pare să fie scenariul potrivit căruia anului fatidic 2024 va aduce Rusiei o „reorganizare”, iar în fruntea țării se va afla din nou liderul neschimbat Vladimir Vladimirovici, fie în calitate de prim-ministru cu autoritate de țar, fie ca șef al Consiliului de Securitate, fie ca președinte al statului unificat Federația Rusă-Belarus sau a Federației Ruse și „Republicii Populare Donețk-Luhansk”. Dacă acest lucru se va întâmpla, atunci toți miliardarii lui Putin își vor păstra activele, se vor îmbogăți încet și constant în țara lor natală, dar vor pierde bani în Occident și vor îmbătrâni, fără se se producă vreo schimbare în statutul lor public. Nu vom lua în calcul ipoteza unei eventuale abandonări a propriului popor de către eternul locotenent-colonel, aflat deja la al optulea mandat. Acestea sunt fantezii cosmice. Așa ceva nu se poate întâmpla. Așa ceva nu poate fi relatat într-un eseu analitic.
În schimb pare destul de logic realizarea planului potrivit căruia Putin va pleca totuși peste cinci ani, chiar dacă nu o va face la fel de hotărât ca Boris Elțîn. Îndepărtându-se de tron, el își va păstra anumite competențe de lider național. Va fi pe lângă noul țar lipsit de experiență un fel de Elbasi rusesc (lider al naţiunii, precum Nursultan Nazarbaev din Kazahstan), asemeni înțeleptului Deng Xiaoping, care odată la două săptămâni îi invita într-una din cele cincisprezece reședințe ale sale pe succesorul său ales cu mare atenție și pe unii dintre miniștrii săi. Și cu cât vârstnicul Putin se va distanța de problemele geopolitice și chestiunile interne nerezolvabile, cu atât mai mult se vor relaxa foștii sub-oligarhi ai lui Putin și plutocrația lui Elțîn trecută prin foc și prin sabie.
Înapoi în anii 1990!
Unii nu vor supraviețui, dar acei prieteni și colegi din copilărie, fiii și fiicele lor care vor avea norocul să-l petreacă la odihnă sau chiar vor trăi mai mult decât Vladimir Vladimirovici, brusc vor decide să-și permită mai mult decât le este permis și își vor trasa un țel: întoarcerea în Rusia fericiților ani 1990. În acele vremuri de poveste, când oligarhii călătoreau liber prin țară ca prin cafenele, iar viitorii miliardari ai lui Putin, împreună cu viceprimarul din Sankt-Petersburg, abia învățau despre complexitatea afacerilor în era post-sovietică. Și fără să bănuiască măcar că într-o zi ei vor deține companii precum Gazprom, Rosneft, Transneft, Novatek, Stroigazmontaj, Ganvor, Sibur, instituții media și multe, multe altele… Și că în Ucraina vor intra trupele, și în Siria, și în Africa și în lupte virtuale cu America vor obține nu puține victorii.
În perioada post-Putin, conceptul se va schimba, probabil. Oligarhii vor încerca din nou să-și legalizeze veniturile în Occident, adică să-și șteargă numele de pe listele celor supuși sancțiunilor, fapt pentru care vor fi nevoiți să devină oligarhi adevărați, precum Gusinski, Berezovski, Hodorkovski, care aveau influență asupra președintelui, cumpărându-și funcționari de clasa „A”, generali ai armatei și KGB-iști, fracțiuni parlamentare și o presă independentă revigorată de puterea sacilor cu bani. Oamenii, cu mici excepții, au o natură cosmopolită. Chiar și astăzi ei, probabil, visează în secret cum să iasă din cetatea asediată și cum să o transforme în așa fel încât viața în ea să devină potrivită pentru existența normală și pentru investițiile străine. Banii iubesc liniștea, iar sensul vieții constă într-o expansiune pașnică, după cum spunea Boris Berezovski.
„O țară înghețată și adusă într-o stare de război cu întreaga lume va primi o nouă șansă...
Atunci această țară înghețată și adusă într-o stare de război latent cu întreaga lume, după o tranziție a puterii, va primi o nouă șansă: depășind problemele și ispitele capitalismului oligarhic, va începe să construiască o societate liberă. Dacă noile elite politice și societatea vor ști cum să-i îndepărteze pe oligarhi de la troaca statului, folosind metode civilizate, nu jaful și teroarea, atunci lacheii și complicii lui Putin vor deveni din nou „bogați proprietari de tarabe”, așa cum îi numea și se auto-numea peiorativ Badri Patarkațișvili. Mai exact, capitaliști buni într-o țară democratică a cărei bunăstare materială, cu condiția ca impozitele să fie plătite cinstit, poate fi cheia prosperității economice a Rusiei viitoare - fără oligarhi, fără războaie hibride și fără Putin.
