Victoria Dunford, o emigrantă moldoveană în vârstă de 37 de ani, a devenit cunoscută datorită eforturilor sale de caritate, remarcate chiar și de regina britanică, Elisabeta II, care a decorat-o în 2017. Stabilită în Marea Britanie de 13 ani, Victoria Dunford este prima moldoveancă decorată cu Medalia Imperiului Britanic. A primit-o pentru ajutarea copiilor cu nevoi speciale la baștina sa, în raionul Râșcani, unde a deschis un centrul model „Phoenix”. Pe 19 septembrie, va organiza la Râșcani un eveniment la care copii de la Centru se vor întâlni cu donatorii, inclusiv ambasadori și membri ai diasporei, iar centrul se va extinde incluzând o casa pentru vârstnici și un bazin hidroterapeutic.
Europa Liberă: În cei peste 10 ani de când te-ai stabilit în Marea Britanie, ai făcut tur-returul de nenumărate ori, ai reușit să inaugurezi Centrul „Phoenix” în localitatea de baștină, ai făcut investiții de milioane de lei, ai reușit să oferi incluziune socială pentru mulți copii cu abilități limitate, cu dizabilități severe și asta pentru că împreună cu soțul ați spus că se poate. Să ne povestești cum a apărut această idee de a veni în ajutorarea celor mai necăjiți.
Credeam că o să aducem un camion-două de ajutoare pe an, dar acum suntem la mii de proiecte...
Victoria Dunford: „Ideea a venit destul de simplu. Uitându-ne la televizor într-o seară cu soțul, cu un an mai înainte de aceasta, mămica mea era în spital în Moldova, la Bălți. Soțul a intrat și a zis că „la voi spitalele sunt mai rele acum decât ale noastre în cel de-al Doilea Război Mondial”. Eu m-am uitat la dânsul și i-am spus: „Tu ești englez, ești alintat, dar spitalul din Bălți e puțin mai bun decât cel din Râșcani”, ca un an mai târziu eu să încep să activez într-un spital din Marea Britanie, cât învățam limba, cât îmi căutam cariera și atunci pentru mine la fel a fost un șoc. Eu îl vedeam ca un hotel de 4 stele din Moldova, care practic nu exista pe timpul acela. Și am venit într-o zi de la lucru și-i spun: „Uite, spitalul nostru aruncă 30 de paturi, practic noi, le-a expirat termenul și ei le reînnoiesc. Îți închipui ce frumos ar fi aceste paturi să ajungă la Râșcani, unde mămica merge des ca pacient la Cardiologie? Cât de frumos ar fi?!”. Și soțul mi-a zis: „Dacă cineva poate să facă asta, ești tu”. Și atâta mi-a trebuit! Astfel a început, credeam că o să aducem un camion-două de ajutoare pe an, o să fie ceva care o să facem ad-hoc cu joburile noastre, dar s-a rulat tot mai mult și mai mult și acum suntem la mii de proiecte.”
Europa Liberă: Și cum e să implementezi aceste proiecte? Cum identificați persoanele care au nevoie de ajutorul pe care îl oferiți?
Victoria Dunford: „Noi mai mult am mers de la început cu ajutoare de spital, deci echipament și mobilier de spital, scaune rulante, echipament pentru persoanele cu dizabilități. Orice spital din Republica Moldova pe care l-ai lua are nevoie de ceva.”
Europa Liberă: Se zicea că spitalele ar fi mai bolnave decât pacienții luați în ansamblu.
Încercăm să lucrăm la ultimul beneficiar, nu mergem prin a treia mână...
Victoria Dunford: „Și e destul de drastic chiar. Îmi aduc aminte, primul camion, niciodată n-o să-l uit – la Centrul Mamei și Copilului era destul de drastic, paturile ruginite, surorile medicale ziceau că vara le scot afară și le spală cu motorină ca să le scoată rugina, pe când noi am adus paturi de mâna a doua, dar care păreau noi. Deci, încerc tot timpul să lucrez cu oameni de-ai noștri, cu oameni din diasporă, încercăm să lucrăm la ultimul beneficiar, deci nu mergem prin a treia mână, prin a doua mână și când mergi în sate unde știi că sunt membri de-ai noștri din diasporă care ne acordă suport, ne susțin și mergi în satul lor și știi exact că ajungi unde trebuie. Așa identificăm localitățile. Avem solicitări foarte multe și mergem după solicitările pe care le avem. Însă din 2015 foarte mult timp ne ia Centrul „Phoenix” și ajutoarele sunt mult mai puține.”
Europa Liberă: Dar, din afară, realitățile din Moldova par mult mai dure decât atunci când te acomodezi, cunoscându-le aici?
Victoria Dunford: „Eu am văzut o situație mult mai dură după ce m-am întors și am început să activez în această sferă. Când locuiam în Moldova, parcă mi se părea că situația era mult mai frumoasă. Cetățenii străini și voluntarii care vin la noi văd Moldova foarte frumoasă. Ei văd oameni primitori, când mergem cu aceleași ajutoare prin sate, prin gospodăriile oamenilor care într-adevăr au nevoie de ajutor – ori părintele e bolnav, ori cineva-i cu dizabilități, au trei copii cu dizabilități, situații diferite –, dar ei scot și acel magiun de casă și orișice ca să le dea oaspeților. Și ei văd Moldova ca ceva primitor, ei văd Moldova ca Anglia de mulți ani în urmă și consideră că pas cu pas cu un ajutor mic putem s-o facem o țară frumoasă. Așa o văd ei.”
Europa Liberă: Acum sunteți în forfota pregătirii unui eveniment important.
Ei văd Moldova ca ceva primitor, ei văd Moldova ca Anglia de mulți ani în urmă...
Victoria Dunford: „Da, deci, noi din 2014, de când am luat clădirea de la Primăria Râșcani, ne-am propus să facem un complex sustenabil. Acesta a fost cel mai mare vis și viziunea mea, pentru că eu îmi dau seama că Guvernul încă nu este gata, e prea tânăr și încă nu are bani suficienți pentru a întreține serviciile sociale. Donațiile, evident, au să se termine, ele sunt limitate și-i destul de greu să le aduni când ai 16-19 angajați și în fiecare lună trebuie să le achiți salariile, de asta voiam un complex sustenabil și în sfârșit am reușit. Deși Centrul „Phoenix” acționează din 2015, anul acesta am reușit să terminăm și Casa „Phoenix”, un centru de plasament model pentru adulți, pentru vârstnici. Casa „Phoenix” va fi ca un antreprenoriat social, ca tot complexul să devină sustenabil, însă cel mai mult ce îmi propun eu este Casa „Phoenix” să fie un model pentru țară și sperăm și o să luptăm pentru asta ca ministerul să o copie și să le modernizeze pe toate, pentru că bătrânii sunt cei care merită totul de la noi.”
Europa Liberă: În acești ani ați văzut multe, ați înțeles și mai multe. Vedeți mari deosebiri între felul cum se înțelege acolo, în Marea Britanie, să fie pus accentul pe problemele sociale și cum se reușește soluționarea acestor probleme în Republica Moldova? E o cale lungă a statului Republica Moldova până a ajunge la standardele occidentale, acolo unde bătrânii, copiii, persoanele cu dizabilități sunt tratate ca egali între egali?
Cel mai mult ce îmi propun eu este Casa „Phoenix” să fie un model pentru țară...
Victoria Dunford: „Absolut. Deci, e o cale destul de lungă, însă poate fi o cale mai scurtă, dar foarte mult ține de societate, de noi, de comunitate, pentru că noi îi tratăm diferit. Chiar și cu părinții copiilor noi mai avem conflicte, pentru că eu îi tratez egal și eu vreau ca ei să fie egali. Copiii din centru deja îs tineri, ei se simt egali, însă oricum cineva în comunitate o să le spună că „tu ești diferit” și o să-i facă să se simtă diferit. Același accent îl puneam pe centrul de plasament, ziceam că nu condițiile celea extra, pentru că este televizor și baie în fiecare odaie o să facă Casa mai bună și mai frumoasă, dar anume atitudinea; aici avem mult de lucrat – la atitudine și la instruire, dar atitudinea și instruirea se fac permanent. În ceea ce ține de Republica Moldova, noi nu avem instruiri pentru îngrijitori.”
Europa Liberă: În Republica Moldova scuza care se găsește e insuficiența de bani.
Victoria Dunford: „Nu totul constă în bani. Atitudinea nu costă bani, atitudinea personalului medical, atitudinea oricărui funcționar, atitudinea noastră – aceasta nu costă bani, asta se poate de implementat destul de simplu, pentru că fiecare dintre noi o să ajungă într-o zi pe un scaun de spital, fiecare dintre noi poate peste noapte să devină cu dizabilități, acesta e un mesaj pe care mulți îl ignoră, însă e real, e viața de zi cu zi, orișicine mâine poate să ajungă într-un scaun rulant. Asta nu te face mai special decât erai ieri, pur și simplu s-a întâmplat ceva. Asta le spuneam la părinți, folosim ceea ce se poate. Se poate mâinile, capul, vocea; dacă poate cânta, de ce să ne oprim?”
Atitudinea nu costă bani, atitudinea personalului medical, atitudinea oricărui funcționar, atitudinea noastră – aceasta nu costă bani...
Europa Liberă: Eu am mai cunoscut moldoveni stabiliți peste hotare care au reușit să organizeze multe acțiuni de binefacere, să aducă în Republica Moldova ajutor pentru cei nevoiași. Deseori aud că este birocratică această cale de a aduce utilaj, altfel de ajutor, pentru că la vamă uneori trebuie să te jecmănească sau să te amăgească, ai de-a face și cu alte structuri ale statului care nu te văd cu ochi buni. De ce? Și cum se poate scăpa de această birocrație?
Victoria Dunford: „Noi am luptat foarte mult și da, într-adevăr, de la început era foarte complicat și până în ziua de azi când mergi și întâlnești acel convoi, în special unde șoferii sunt englezi, retrăiești pentru că nu știi peste cine o să dai și de multe ori depinde cine este la schimb. Este un proces birocratic și este un set de acte care trebuie perfectate și mulți colegi de-ai mei din diasporă refuză să-l completeze, pentru că e destul de idiotic, așa, birocratic, însă el trebuie să fie. Noi am încercat și am redus împreună cu Ambasada Marii Britanii care ne-a ajutat, împreună cu vama am lucrat foarte mult și am redus cât s-a putut aceste hârtii și mai sunt câteva care ar putea fi omise, însă în același timp pe spinarea noastră, că noi încercăm să facem un bine, cineva o să facă contrabandă. Asta e inevitabil. Procedura vamală atâta timp cât tu ai făcut toate actele în regulă, noi avem peste 70 de camioane pe care le-am devamat, deci n-am avut probleme absolut cu niciunul, dar au fost destul de mulți birocrați care ne speriau cu fel de fel, dar dacă eu știam că-s corectă și-s transparentă și nu am ce ascunde, până la urmă am biruit prin asta, am câștigat. De fapt, avem o colaborare destul de bună deja, ne știu la Sculeni, când venim în mai, când venim în septembrie; sunt două loturi de ajutor umanitar, pe care mereu le întâlnesc eu. Acum, în septembrie, suntem la al zecelea convoi de 59 de camioane, dar avem camioanele noastre pe care le trimitem cu transportatori și merge, este mai complicat, dar e posibil.”
Europa Liberă: Cum vă explicați că peste hotare ar fi mai multă compasiune pentru cei nevoiași din Republica Moldova decât pe interior?
Sper că valul acesta de ură, de invidie, de gelozie o să dispară și o să devenim înapoi comunitatea cea unită...
Victoria Dunford: „Educația civică de mici. Deci, de mici ei sunt învățați, de la școală, din grădiniță că este o zi în care faci caritate, ți-o alegi singur, produci ceva, vinzi ceva, donezi banii cuiva și știi unde s-au dus banii. Apoi, ei merg pe principiul că 10% din ceea ce ai nu este al tău, trebuie ceva să faci, să-i dai cuiva. Eu cred că și la noi, cel puțin la Râșcani, noi am schimbat atitudinea destul de mult în ultimii patru ani. Avem o comunitate destul de unită, avem foarte mulți donatori locali, sponsori locali, care de la început se uitau la mine ca la un avion și-mi ziceau că „ce-ți trebuie, ai casă, ai masă, de ce scoți copiii ăștia, că oricum nu au viitor?”... Multe, dar noi de fiecare dată mergem la concerte, la evenimente cu copiii împreună, când se demonstrează filme și localnicii, evident, văd cum ei au crescut, cum i-am adus noi patru ani în urmă la centru și ce personalități sunt acum. Eu cred că noi, moldovenii, suntem mult mai caritabili, pur și simplu este incertitudinea, este neîncrederea...”
Europa Liberă: Admiteți că ar putea să vină o perioadă când și moldovenii să facă atât de multe și bune acțiuni pentru alții din afară?
Victoria Dunford: „Eu sper. Eu sper că noi o să ajungem la acel moment și dacă moldovenii financiar au să-și permită asta, eu cred că noi o să fim primii care o să sărim în ajutor. Cel puțin, eu sper în asta și sper că valul acesta de ură, de invidie, de gelozie o să dispară și o să devenim înapoi comunitatea cea unită. Schimbarea începe din două părți - începe și de la guvernare, însă și de jos. Tot timpul am zis că eu o să revin în Moldova atunci când o să pot face în Moldova mai multe decât pot face la momentul când fac naveta, însă eu cred că fiecare din noi are posibilitatea și șansa să schimbe lucrurile. Să luăm vama. Erau necesare 60-40 de hârtii, nu-mi mai aduc aminte, noi le-am redus la 32 sau 28, nu știu câte sunt acum. Noi ne-am dus cu un demers până am ajuns și am bătut la ușa care trebuie, nu se cunoaște problema. OK, tu te duci mâine la ministru, ministrul – indiferent cât de tare s-ar strădui și oricât de capabil ar fi, este imposibil să rezolvi totul, pentru că nu știi ce se face la 200 km în fiecare zi, nu știi ce se face, practic. De asta, schimbarea trebuie să vină din două părți. Noi am făcut centrul pentru bătrâni și noi ne-am dat seama că nu sunt instruiri pentru îngrijitori în Moldova, ne-am dat seama că cadrul legal e destul de drastic și este destul de învechit. Noi am venit cu propunerea și, evident, instituțiile au fost deschise să lucrăm împreună și să-l schimbăm, pentru că nu-l schimb pentru mine, nu-l schimb pentru ministrul sau ministerul, sau guvernul care este, însă el rămâne pentru bătrânii, pentru părinții noștri, pentru noi. De asta, eu cred că schimbarea se face din ambele părți – și de jos în sus, și de sus în jos.”
Schimbarea începe din două părți - începe și de la guvernare, însă și de jos...
Europa Liberă: Apropo, cât de mare e nevoia ca aceste centre să existe în mai multe comunități din țară?
Victoria Dunford: „Este foarte mare nevoie și noi le avem cam plus-minus în fiecare raion, însă nu cred că ele pot fi numite centre, ele ar trebui să fie închise și deschise de la început. În primul rând, noi trebuie să educăm societatea că, dacă un bătrân vine în îngrijirea noastră, unde o să fie medic, o să fie asistentă medicală, o să fie echipament specializat, o să fie mâncare și totul la timp, el o să reînvie, decât să-l ții acasă închis cu gândul că nu pot să-l duc în centrul de plasament, că lumea o să zică că l-ai dus la azil. Dar eu am zis că n-o să permit la nimeni să numească centrul nostru azil, pentru că nu-i azil; este un centru într-adevăr unde dă libertate și independență și bătrânilor, dă libertate și independență și copiilor, și ei pot să aibă o viață frumoasă împreună.”
Europa Liberă: În primul rând, pe vârstnici îi ajută să îmbătrânească frumos.
Victoria Dunford: „Exact, să socializeze. Noi o să fim cred că primul centru din Europa unde o să avem activități comune cu copiii cu dizabilități și bătrânii, pentru că și unii și alții sunt dornici de vorbă, și unii și alții au ce povesti și o să fie activități destul de frumoase. Este un model pe care noi o să-l promovăm și mai mult. Ce ține de Moldova, eu cred că centrele trebuie să fie reutilate, reinventate, însă să existe anume pentru că e o problemă strategică. În 2016, am avut o masă rotundă cu ministerul, cu BRD-ul și ziceau că au fost 40 de mii de bătrâni, dar nu au putut să le ofere nimic, pentru că asistentul social are numai un număr anumit cât poate să facă, deci n-au avut nici un serviciu pentru ei. Pentru mine a fost ceva de șoc, pentru că cum așa să lași 40 de mii de bătrâni, ori 4 mii, ori 2 mii, oricâți or fi, chiar unul să fie, cum să-l lași în frig, fără hrană, în voia sorții?...”
Dacă ne unim toți și nu mai facem geopolitica asta – dreapta-stânga, nu știu care, dar ne unim pentru Moldova...
Europa Liberă: Rămâneți optimistă?
Victoria Dunford: „Încerc. Evident că mai sunt cazuri când devii oleacă mai pesimist, când te mai trântești cu capul de perete, însă îți revii și mergem înainte, pentru că am demonstrat că se poate și e un proiect concret, proiect care poate fi vizitat, proiect care știm exact că o să fie sustenabil și știm exact că avem rezultate fenomenale, chiar și la intervenții timpurii cu copiii, la centrul de zi cu copiii.”
Europa Liberă: Cum vedeți Moldova peste 10 ani?
Victoria Dunford: „Depinde. Dacă ne unim toți și nu mai facem geopolitica asta – dreapta-stânga, nu știu care, dar ne unim pentru Moldova, noi am putea în foarte puțin timp s-o aducem ca o țară ca Singapore, ca o țară dezvoltată, ca o țară frumoasă, să creăm un potențial de investiții și investitorii așteaptă, sunt gata să vină. Dacă o să fie lupta asta stânga-dreapta, rus-român, nu știu ce, atunci o să fie probleme mari pe viitor și cred că și pentru generația noastră, și generația copiilor noștri o să mai sufere din cauza asta. Depinde de noi și de ce facem noi, însă cumva trebuie să scoatem ura, invidia și gelozia, asta în primul rând, și blamarea. Deci, noi am devenit o societate care tot timpul căutăm cine-i vinovatul, dar nu căutăm vina și ieșirea din situație în noi.”
