(După o „binemeritată vacanţă”, de care eu unul încă n-am avut parte, iată-ne „în prag de toamnă” când – zice-se – se numără bobocii, dar şi cele 100 de zile ale guvernului Maia Sandu. Înainte de a Vă propune – la deja tradiţionala noastră rubrică „Maeştri şi Ucenici” –, o nouă serie de blitz-interviuri cu mari personalităţi ale literelor române, îngădui-mi-se să public aici, în avan-premieră, un mic fragment dintr-un dialog cu poeta Andra Rotaru, în ideea de continuitate & de ucenicie, după care, pe durata întregii luni septembrie, vor avea cuvântul oameni de litere din cel puţin trei generaţii, de la octogenarul Constantin Abăluţă la optzecista (pe ultima sută de metri!) Simona Popescu. A lire sans modération!)
* * * * * * * * *
Andra ROTARU: În „Memento mori 2014” faceți o paralelă între Paul Celan și Romy Schneider. Unde se întâlnesc cei doi?
Em. Galaicu-Păun: Fără să ştii, căci poemul apare nedatat în Apa.3D, ai mers direct la sursă: în mai 2013 poemul – atunci purtând titlul Coup de grâce – era chiar primul din ceea ce va deveni, ulterior, Cartea+ Geamăn. Atât că, în text, nu se întâlnesc Paul Celan și Romy Schneider, ci posteritatea sinucigaşului Celan (în 2014, se împlineau 44 de ani de la aruncarea sa în Sena) cu vârsta (de 44 de ani, se-nţelege!) la care Schneider îşi pusese capăt zilelor, şi unul şi altul – la Paris. Bref, am umblat la parantezele biografice (anul naşterii – anul morţii), iar metoda am „patenta-o” în întreg volumul (Apa.3D; în A(II)Rh+eu, altă idee abstractă a formatat cartea, şi ea legată de vârstă – toate poemele „în filigran” au 20 de versuri), nu înainte de a o „testa” pe Al. Cistelecan, surprins de schimbarea la faţă. Şi încă, pandantul acestui poem în A(II)Rh+eu este Quartett vienez, iar în textul dat chiar se întâlnesc – la Viena, unde altundeva?! – Paul Celan şi Ingeborg Bachmann, la aproape opt decenii de la întâlnirea (fatală şi ea) dintre Mihai Eminescu şi Veronica Micle. Şi, dacă tot ai atins subiectul, hai să mai deschid o paranteză – Paul Celan şi Osip Mandelştam (acesta din urmă, un etern îndrăgostit!) sunt cei doi îngeri (or, de la Rilke ştim că „orice înger e înspăimântător”) de pază ai cărţii, şi unul şi altul apar în ambele volume, de la autorul Sprachgitter (Gratii de vorbă) am învăţat cum să subţiez versul până la un fir cu greutate, celui de-al doilea îi datorez densitatea scriiturii (o densitate similară poemelor lui O. Mandelştam am întâlnit doar în pânzele pictorului rus Pavel Filonov, ostracizat şi el în anii ’30).
Altminteri, cuvântul-cheie din întrebarea ta este chiar „întâlnesc” – exact asta am făcut în cele două volume ale cărţii: în A(II)Rh+eu se întâlnesc, în fel şi chip, El şi Ea (nota bene: până şi numărul poemelor are semnificaţia lui, în acest context); în Apa.3D, se încrucişează – tot un fel de întâlnire, doar că sub semnul… crucii! – destinele unor artişti care, într-un fel sau altul, m-au marcat (după ce că, sigur, şi-au marcat epoca).
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.