Pentru Europa de Est și Centrală, scrie Diana Preston în New York Times, conferința de la Ialta a fost o trădare: aliații vestici au cedat jumătate de continent URSS-ului lui Stalin. A urmat jumătate de secol de ocupație sovietică, represiuni și deportări.
Pentru Moscova însă, Ialta a fost „apogeul colaborării dintre Rusia și puterile vestice”. La o expoziție dedicată conferinței de acum 75 de ani, politicienii ruși au vorbit despre cum URSS, SUA și Marea Britanie au pus bazele unei lumi multipolare - „cea mai mare realizare a secolelor XX și XXI” - și cum au creat un cadru pentru relații internaționale care a prevenit izbucnirea unor conflicte majore din ‘45 până azi.
În viziunea Kremlinului, America și alte țări occidentale au trădat această moștenire și încearcă să rescrie istoria, ignorând sacrificiile URSS din timpul războiului și înțelepciunea de care au dat atunci dovadă Roosevelt și Churchill.
Faptul că rușilor le e atât de dragă conferința de la Ialta doar alimentează îndoielile Occidentului. Pentru unii conservatori americani, Ialta e un sinonim pentru un compromis reproșabil, la limita trădării. Defunctul acord nuclear cu Iranul, spre exemplu, a fost numit „Ialta lui Obama”.
În apărarea lui Churchill și Roosevelt, Preston de la NY Times subliniază că Armata Roșie deja ocupase aceste teritorii și Stalin inițial promitea alegeri libere și corecte. Când devenise clar că liderul sovietic nu se va ține de cuvânt, președintele american era deja pe moarte și s-a stins la două luni după Ialta. Churchill a înțeles și el că URSS a luat mai mult decât a negociat, însă raportul preliminar privind o ipotetică operațiune împotriva sovieticilor era clar: un astfel de război nu avea șanse de succes.
Tot la Ialta, Roosevelt a obținut acordul lui Stalin ca URSS să se implice în războiul împotriva Japoniei. Intervenția sovietică pe frontul asiatic a contribuit ulterior la ascensiunea comuniștilor chinezi și la separarea Coreei în nordul comunist și sudul democratic. Firește, americanii nu asta s-au înțeles în ‘45. Dacă Roosevelt ar fi știut că bomba atomică era atât de aproape de finalizare, poate că nu ar mai fi insistat ca sovieticii să se alăture războiului în Orientul Îndepărtat.
Preston scrie pentru NY Times că până și Brexitul poate fi legat de faptul că Charles de Gaulle nu a fost invitat la conferință, iar pica pe care le-a purtat-o englezilor a contribuit la refuzul Franței de a accepta Marea Britanie în Comunitatea Europeană în ‘63 și ‘67. Autoarea se întreabă dacă o integrare mai timpurie a britanicilor în ceea ce avea să devină UE ar fi prevenit Brexitul.
Pe o notă mai pozitivă, Thomas de Waal de la Carnegie Europe observă că, la Ialta, premierul britanic apăra interesele Franței și Europei, iar președintele american pleda pentru multilateralism și cooperare globală în cadrul ONU. Azi, în schimb, Londra se retrage din UE, iar politica Washingtonului e dictată de principiul „America First” al lui Trump.
Contrar idealizării conferinței de la Ialta pe care o manifestă azi rușii, Moscova a sprijinit atât alegerea lui Donald Trump, cât și Brexitul, două evenimente care contravin întru totul spiritului acordurilor de la Ialta.
De Waal le dă parțial dreptate rușilor când spun că acele înțelegeri au prevenit conflicte majore în Europa: niciun stat nu a anexat violent teritoriul altui stat din ‘45 până, ironic, la anexarea Crimeii de către Rusia, ăn 2014.
De altfel, în pofida tânguielilor de azi ale Kremlinului, că Occidentul a renegat moștenirea acordurilor de la Ialta, tot Moscova a fost cea care a încălcat prima acele acorduri. Stalin și-a încălcat promisiunile imediat după conferință și nu a permis alegeri liberi în Polonia și restul Europei de Est.
Astfel de „detalii” însă nu vor face Rusia să-și revizuiască narațiunea eroică despre Marele Război pentru Apărarea Patriei, iar atitudinile ambivalente din Occident privind evenimente precum conferința de la Ialta sunt văzute la Kremlin drept oportunități pentru avansarea și promovarea propriei versiuni a istoriei.
