De mai mulți ani, Coaliția națională „Viața fără violență în familie”, care întrunește câteva zeci de organizații neguvernamentale, încearcă să convingă autoritățile să ratifice Convenția pentru prevenire și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice, numită, pe scurt, Convenția de la Istanbul. Tratatul, adoptat în 2011 de Consiliul Europei, este primul instrument supranaţional care stabilește norme juridice clare în vederea prevenirii violenței împotriva femeilor. A fost semnat de Republica Moldova în 2017, însă nu și ratificat. Coordonatoarea Coaliției, Veronica Teleucă, atrage atenția într-un interviu cu Europa Liberă că fără acest pas prevederile documentului, care ar putea proteja eficient victimele violenței, rămân doar pe hârtie.
Veronica Teleucă: „Convenția este, de fapt, primul document internațional, care spune și recunoaște la nivel global că violența îndreptată împotriva femeilor este îndreptată împotriva lor pentru că sunt femei. Deci, violența pe bază de gen, femeile sunt afectate disproporționat de violență, ceea ce, de fapt, cunoaștem din realitățile noastre, unde marea majoritate a victimelor violenței din partea partenerului intim în familie, în relații sunt femei. Și pentru că convenția pentru prima dată, ca document internațional, vorbește despre stereotipuri de gen, despre această cultură dominantă sau tradiții dominante, stereotipuri cum ar trebui să fie femeia, cum trebuie să se poarte, care sunt rolurile masculine, feminine în familie, în societate și noi știm din cultura noastră, din proverbele noastre, din discuțiile publice care au loc că de cele mai multe ori violența față de femei, față de fete este normalizată, este justificată – fie că ea trebuie să rabde, fie că trebuie să-și cunoască locul, fie că a provocat, fie că nu s-a purtat așa cum trebuie, fie că trebuie să corespundă unor așteptări, să aibă copiii familie ca să poată merge în politică sau în viața socială. Sunt niște stereotipuri, fel de a gândi.
Uite, convenția este documentul care vorbește despre acest lucru, pentru că, în caz contrar, noi să ne concentrăm foarte mult pe acțiunile punitive, ceea ce este la fel important, ca să pedepsim agresorii, ca să protejăm femeile, dar partea asta de educație sau cauza, sau originea problemei s-o lăsăm într-o parte. Și asta o să fie ca un lucru continuu.”
Europa Liberă: Deci, corect înțelegem, odată ratificând convenția, schimbările și beneficiile ei se vor vedea în timp?
Veronica Teleucă: „Evident că se vor vedea în timp, ca și oricare alt document legislativ, fie național sau fie internațional. Și plus la asta, acesta este cel mai greu lucru de schimbat – cultura. Și noi avem o cultură a violenței, oricum am întoarce-o pe toate părțile, mai ales când se vorbește la nivel politic că noi avem familia, familia este respectată, familia nu știu ce... Dar ce presupune această familie? Noi știm că în multe familii se întâmplă acte de violență și nu se vorbește în public, pentru că asta la fel este o parte a mentalității noastre – să nu scoatem gunoiul în public, să nu spălăm rufele murdare, să fim mai modeste. Deci despre asta vorbește convenția și lucrurile acestea nu sunt plăcute, pentru că se deconstruiește un mit, mitul că la noi în societate tradițiile sunt respectate, valorile sunt sfinte, familia este sfântă și atunci când mergi după paravanul acestei sfințenii sau acestor tradiții vezi că se întâmplă lucruri groaznice.
Cu ce se manipulează cel mai mult în perioadele politice mai complicate? Cu familia, cu copiii, cu protecția oamenilor, ceea ce nu este așa.”
De asta nu se dorește, pentru că la nivel de societate, la nivel de cultură convenția vorbește că sunt niște stereotipuri despre care obișnuim să nu vorbim, pentru că ne simțim confortabil cu dânsele, mai ales atunci când aceste valori sunt folosite ca manipulări și noi cunoaștem lucrul acesta. Cu ce se manipulează cel mai mult în perioadele politice mai complicate? Cu familia, cu copiii, cu protecția oamenilor, ceea ce nu este așa.”
Europa Liberă: La modul practic, un stat care ratifică Convenția de la Istanbul ce măsuri se obligă să ia?
Veronica Teleucă: „Atunci când un stat ratifică o convenție, nu contează care, cea de la Istanbul sau oricare alta, este un document prin care statul se obligă să întreprindă toate măsurile ca prevederile convenției să devină valabile la nivel național. Pentru statul nostru asta înseamnă două lucruri – să modifice legislația acolo unde este cazul, pentru că noi avem o legislație destul de bună și să aloce bani și noi știm că cel puțin în țara noastră unde spunem că noi nu avem violență, evident că statul nostru n-o să dorească să aloce bani pentru programe educative, pentru campanii de prevenire, pentru adăposturi, pentru servicii sociale pentru femei, pentru locuințe sociale ș.a.m.d.
Trebuie de modificat legislația în partea de violență sexuală, trebuie de ajustat tot ce ține de prevederi legislative detaliate care ar asigura foarte bine protecția femeilor în momentul actului de violență, după producerea actului de violență și procedurile judiciare mult mai simplificate pentru ca oricare om la noi în țară să treacă prin sistemul judiciar, sistemul medical, care este o nebunie, mai ales pentru o femeie care e într-o stare psihologică foarte fragilă, dar care mai este și bătută, care nu are bani, care nu are cultura juridică să meargă printr-un sistem judiciar. Deci, ea este norocoasă, dacă o să dea de o organizație nonguvernamentală care s-o ajute să treacă prin tot acest sistem. Convenția prevede mai multe amendamente legislative, care facilitează drumul femeilor dintr-un mediu violent într-un mediu nonviolent.”
Europa Liberă: Dna Teleucă, dar de ce ar ezita autoritățile să se implice financiar pentru a rezolva aceste probleme, problemele ce țin de violența domestică și violența împotriva femeilor? De ce anume partea financiară ar fi o problemă?
Veronica Teleucă: „Acum, practic toate serviciile sociale sunt prestate sau noi vorbim despre cifra de 60% care a fost în 2014, acesta a fost un studiu care vorbea despre faptul că 60% din serviciile sociale sunt acordate de către organizațiile nonguvernamentale. Organizațiile nonguvernamentale, la rândul lor, sunt finanțate din bani externi. Vă dau un exemplu: noi ca și coaliție suntem finanțați de o fundație privată.
Acum, în perioada carantinei, niciun centru nu a putut să primească vreo femeie sau vreun copil dinafară care e victimă a violenței, pentru că statul nu a asigurat testarea acestor persoane. În perioada de carantină este problematic să scoți agresorul, nu tot timpul femeile vor ca agresorul să fie scos din casă, mai bine se duc ele, și asta este de înțeles, având în vedere starea lor psihologică. Ce e de făcut în asemenea caz? Statul avea obligația, de fapt, să asigure protecția acestor femei. Dacă statul ar fi avut niște centre alternative de găzduire, locuințe sociale, aceste probleme nu ar fi fost.
În cazul de față, această responsabilitate ne-am asumat-o noi ca organizație. Am închiriat apartamente de urgență, am întrebat care sunt necesitățile tuturor instituțiilor și organizațiilor, inclusiv instituțiilor publice. Toate ne-au spus că au nevoie de medicamente, hrană, produse alimentare, produse igienice pe care le-am distribuit noi din banii privați, deci nu din banii publici. Or, atunci când statul va ratifica această convenție va trebui să bugeteze niște bani la nivelul ministerului, la nivel de buget public național, să facă niște condiții adecvate pentru femei și copii, să asigure o decență a traiului în instituțiile publice ș.a.m.d. Și, evident, asta nu se dorește, mai ales într-un stat unde pentru problemele femeilor, pentru chestiuni importante pentru femei nu se alocă bani.
Și iată ca să facem o paranteză care nu e neapărat legată de violență, dar face parte din tabloul acesta general: cele mai prost plătite profesii la noi erau dădacele din grădinițe. Deci, toate profesiile feminine sunt cele mai prost plătite într-un astfel de stat ca și statul nostru. Sau cea mai săracă categorie de persoane din Republica Moldova erau femeile care aveau la întreținere copii cu dizabilități. Un alt moment pe care va trebuie să-l facă statul, cu siguranță, asta va fi educația, programele de prevenire care vor include și educația. Asta înseamnă că statul va trebui să revizuiască manualele școlare și să vadă unde sunt aceste stereotipuri că tata aduce bani, mama este frumoasă și are grijă de casă, să promoveze accesul femeilor în diferite sfere, inclusiv să monitorizeze și să lucreze cu mass-media pentru a nu promova mesajele de ură, ceea ce se întâmplă la noi, femeile sunt în perioade diferite fie primul grup, fie al doilea grup după persoanele LGBT ținta discursului de ură, mai ales în campaniile electorale.”
Europa Liberă: Care sunt consecințele unei asemenea situații?
Veronica Teleucă: „Consecințele unui discurs de ură sunt sporirea unui nivel de violență și sporirea unui nivel de tolerare a violenței. Evident că într-un stat unde Biserica este foarte prezentă și dominantă, și vine cu dogmele ei statul nu va vrea să aibă o educație civică sănătoasă, dar unde rolurile sunt echilibrate, unde drepturile sunt asigurate și pentru o parte, și pentru alta, și aici este vorba de mentalul colectiv, de programele de educație.
Vă aduceți aminte cazul când s-a încercat să se introducă educația timpurie, dintre care un component doar era educație sexuală, că nu se baza doar pe educație sexuală, ceea ce este foarte important ca atât băieții, cât și fetele să știe că este consimțământ, că relațiile sexuale trebuie să fie dorite de ambele părți. Deci, niște lucruri foarte sănătoase pentru o generație tânără, pentru că o bună parte din violurile care se întâmplă acum la noi cu adolescenții sunt pentru că lipsește un minimum elementar de educație sexuală. Nu doar din cauza asta, dar o bună parte din ele. Și atunci, cei care au intervenit au fost reprezentanții Bisericii. Deci asta înseamnă că statul trebuie să-și asume responsabilitate, să aibă destulă tărie politicienii să spună „nu”. ”
Europa Liberă: Dna Teleucă, ce au în comun statele care evită sau întârzie să ratifice Convenția de la Istanbul?
Veronica Teleucă: „Politicieni care sunt manipulatori, grupuri radicale, Biserică foarte prezentă, foarte dominantă, societate civilă dispersată, problemele femeilor care sunt undeva la sfârșit, mai puține femei vocale în politică, ceea ce se întâmplă, din păcate, și la noi în societate, organizații feministe care sunt prea puține și nu tot timpul sunt unite. Bine, de exemplu, la noi în țară suntem într-o coaliție, țara este mai mică și suntem foarte solidare și unite și cu alte platforme, însă sunt țări mai mari unde organizațiile au mai puține resurse.”
