Linkuri accesibilitate

Despre utilizarea psihiatriei în scopuri politice


Marius Stan blog image

Atunci când decizi să-i spui în față regelui că este gol, țara te poate pedepsi aspru pentru „insolență”. Foarte mulți dintre disidenții sovietici care au adoptat această atitudine fățișă s-au văzut clasați în jargonul medical al psihiatriei. În numeroase regimuri totalitare, rostirea adevărului a fost sinonimă cu nebunia, iar acești frumoși propovăduitori ai adevărului au fost puși numaidecât la index.

Eugen Bleuler
Eugen Bleuler

Constatarea este cu atât mai tulburătoare cu cât menirea disciplinei medicale menționate pare a fi diametral opusă: „Datoria, responsabilitatea și arta psihiatriei clinice sunt de a servi ideile libertății și umanismului, și nu de a le distruge”. Sunt cuvintele unui reputat psihiatru elvețian, contemporan cu Freud, pe numele său Eugen Bleuler (1857–1939).

Merită precizat de la bun început că organizațiile internaționale de psihiatrie au încercat permanent să stabilească relații și conexiuni între sănătatea mintală și drepturile omului. Vorbim de așa-zisele standarde etice, prin care, să o spunem răspicat, tratamentul involuntar poate fi impus doar în circumstanțe excepționale, în vreme ce psihiatrii și profesioniștii domeniului au o pregnantă responsabilitate socială.

Sinistra utilizare politică a psihiatriei în fosta Uniune Sovietică și în „sateliții” acesteia a fost într-un fel decisivă pentru dezvoltarea filosofiei profund umaniste a acestei adevărate „carantine a minții”. De atunci încoace, întrebările legitime care s-au născut din tristele realități politice au vizat modalitățile în care psihiatria și toate celelalte profesii conexe sănătății mintale pot apăra și promova drepturile omului acolo unde factorii instituțional-politici (exemple consacrate: Uniunea Sovietică, Germania nazistă, Imperiul japonez până la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial) amenință capacitatea acestei bresle de a-și păstra integritatea. Tema devine și mai actuală atunci când vorbim, de pildă, despre loialitățile duale ale acestor „profesioniști ai minții”: 1). loialitate pentru meseria în sine; și 2). loialitate de tip consiliere pentru guvernele și structurile militare angajate în diferite războaie. Subiectul detenției de la Guantanamo a fost doar unul din multele exemple controversate de utilizare politică a psihiatriei în lumea occidentală contemporană.

Întorcându-ne însă la Uniunea Sovietică, această colaborare dintre breaslă și politic s-a tradus la momentul respectiv inclusiv prin inventarea unui nou tip de diagnostic pentru comportamentul anti-stat: „schizofrenia cu evoluție lentă” (вялотеку́щая шизофрени́я). A fost tocmai acest diagnostic cel care a marcat soarta represivă a multora din disidenții politici din URSS și din alte țări ale Europei de Est.

Un expert dedicat acestor controverse, Eugene Brody (1921–2010), povestea într-unul din textele sale cum, aflat împreună cu o delegație americană în Uniunea Sovietică în 1970, fusese șocat de cinica replică a unui coleg de breaslă estic: „Nu crezi că cineva care se află în fruntea unei demonstrații în Piața Roșie este musai un psihopat?” Detenția politică a fost înlocuită treptat cu internarea psihiatrică în stabilimente anume dedicate, iar mulți din medicii sovietici au ales, la ordinele partidului sau ale KGB-ului, să evite conflictul cu autoritatea printr-o conformare exhaustivă. De altfel, Asociația Mondială de Psihiatrie a retras Uniunii Sovietice, în anii ’80, calitatea de membru. În China, situația este mult îngreunată—chiar în zilele noastre și pe același tip de spețe—de o legislație deficientă privind sănătatea mintală, de controlul asupra informației și transparența selectivă a autorităților. Să nu uităm că utilizarea politică a psihiatriei atinsese și acolo un maxim în timpul Revoluției Culturale.

Ion Vianu
Ion Vianu

România comunistă a cunoscut la rându-i un astfel de fenomen de utilizare în scopuri politice a arsenalului psihiatric. Sunt notorii, desigur, câteva cazuri, dar este poate bine să fie reamintite sau măcar revalorificate într-un context discursiv mai general. Profesorul Ion Vianu a fost printre puținii care au scris consistent și documentat pe acest subiect (din exil, dar și după întoarcerea în România) și tot dumnealui a fost direct implicat în susținerea cauzei lui Vasile Paraschiv (1928–2011), cunoscut contestatar al regimului comunist de la București, trecut la rându-i prin tratamentele de „mankurtizare” chimică din azilurile psihiatrice românești.

Vasile Paraschiv
Vasile Paraschiv

Problema și mai gravă este faptul că autoritățile române și lumea medicală aleg și astăzi să țină sub o apăsătoare tăcere fenomenul represiunii psihiatrice de dinainte de 1989, un lucru semnalat de atâtea ori de profesorul Vianu (printre altele, fost membru al Asociației Internaționale împotriva Abuzurilor Politice ale Psihiatriei și fervent activist internațional pentru respectarea drepturilor omului în menționatul context politico-medical).

Din păcate, este o temă încă văduvită la noi de atenția publică necesară. Motivele sunt diverse și ni le putem imagina: poate pentru că mulți din cei care s-au ocupat în manieră psiho-represivă de cazuri precum cel al lui Paraschiv încă mai profesează; poate pentru că dovezile sunt mai greu de obținut; poate pentru că tăgăduirea unor certificate medicale „oficiale” ale epocii este anevoioasă; poate pentru că, după 1990, niciun decident politic nu și-a luat inima în dinți suficient cât să transforme o problemă aparent medicală într-una de justiție morală și chiar penală; poate altele sau poate toate acestea la un loc...

Vezi comentarii

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG