Astăzi vă propun să ascultați sinteza celei mai recente dezbateri din cadrul proiectului multimedia al Europei Libere, intitulat „AntiNostalgia – privind spre viitor”. Noul colocviu a vizat subiectul zilei de 9 mai, care generează mereu polemici aprinse în societate. Dezbaterea a fost moderată de colega mea, Diana Răileanu, care o să-i prezinte pe participanți.
Diana Răileanu: Tema dezbaterii de astăzi, așa cum o anunță titlul - „După 75 de ani - (tot) între mituri și realități” -, ne duce spre istoria celui de-al Doilea Război Mondial repovestită, alteori rescrisă de o manieră utilitară, propagandistică și mă întrebam: cu ce consecințe pentru viitor și pentru viitoarele generații?
Alături de noi astăzi sunt doctorul în istorie Andrei Cușco, conferențiar universitar la Universitatea Pedagogică „Ion Creangă”; de peste Ocean, unde acum este ora 10 dimineață, a acceptat să ni se alăture Ecaterina Locoman, doctor în științe politice, lector superior în relații internaționale la University of Pennsylvania. Domnule Cușco, pentru că astăzi ne propunem să discutăm despre originea miturilor legate de cel de-al Doilea Război Mondial, vă rog să le treceți în revistă pe cele mai cunoscute sau mai rezistente mituri.
Andrei Cușco: „Este o temă foarte complexă. Eu aș spune că aici avem mai multe niveluri la care putem să vorbim. În primul rând, sunt mituri legate de anumite evenimente și astea cumva se abordează mai ușor; în al doilea rând, sunt anumite stereotipuri, care se perpetuează despre cel de-al Doilea Război Mondial și, în al treilea rând, și poate cele mai delicate subiecte, sunt omisiunile, tăcerile sau lecturile selective ale conflagrației dintre anii ‘39 și ‘45. Haideți, într-adevăr, să enumerăm câteva fenomene de felul acesta.
În primul rând, există mituri generalizate, care funcționează drept argumente care legitimează un anumit regim.
Mă refer, evident, la ceea ce se întâmplă în actuala Federație Rusă, victoria în cel de-al Doilea Război Mondial, care, evident, nu este un mit în sensul că nu este adevărată, dar victoria în cel de-al Doilea Război Mondial este un mit în sens social în Rusia, pentru că este mitul fondator al Rusiei post-sovietice. În perioada comunistă existau două mituri fondatoare: Revoluția din Octombrie și, după ‘45, victoria în război. După 1991, când în mare parte acest mit fondator al Revoluției din Octombrie a fost discreditat, Rusia post-sovietică, mai ales după venirea la putere a lui Vladimir Putin în 2000, a rămas cu acest mit fondator extrem de important, care este aproape singura povestire care îi unește pe majoritatea covârșitoare a rușilor. Sunt mituri mai mici, dar nu mai puțin importante. De exemplu, mitul rezistenței și eroismului poporului sovietic, care omite teme foarte incomode, cum ar fi colaborarea dintre unii cetățeni sovietici din teritoriile ocupate și naziști. Acest mit, din păcate, nu este caracteristic doar Rusiei, ca să păstrăm un anumit echilibru. În cazul Franței, există acest mit al rezistenței permanente și iarăși un mit fondator al Republicii franceze de după război, care nu corespunde realității, pentru că o mare parte a populației franceze a colaborat sub Regimul de la Vichy, acest regim-marionetă nazist.
Un alt mit care vine din partea cealaltă, din partea occidentală este că victoria a fost doar a Statelor Unite și a Marii Britanii. Și aici riscăm să cădem în cealaltă extremă deja. După cum vedeți, la asta vreau să atrag atenția, aceste mituri persistă în toate țările care cumva au această istorie comună a participării la cel de-al Doilea Război Mondial. Evident că în Rusia, probabil datorită faptului că mitul respectiv al victoriei este un mit fondator, care creează unitate în societate și legitimează regimul se vede mai bine, dar există și mituri de altă natură. Există, pur și simplu, falsuri sau neadmiterea unor fapte care s-au întâmplat. Asta este cu totul altceva.
În sensul acesta este, într-adevăr, un nivel al politicii care se implică direct în narațiunea istorică și vă dau doar două exemple foarte scurte.
Rezerva Federației Ruse, ca să mă exprim mai frumos, de a recunoaște masacrul ofițerilor polonezi de la Katyn, care s-a întâmplat deja în timpul războiului, chiar dacă au recunoscut la un moment dat, la începutul anilor ‘90, lucrul acesta la nivel oficial de atunci, a fost o singură recunoaștere oficială de către Parlamentul Federației Ruse (Sovietul Suprem). De atunci, Rusia, chiar dacă nu a negat direct, încearcă fie să minimalizeze , fie să contextualizeze acest eveniment într-o lumină favorabilă ei. Un alt exemplu – legenda celor 28 de panfiloviști (панфиловцы). Un detașament rus, care a luptat, chipurile, eroic sub Moscova în ‘41, ceea ce nu s-a întâmplat. Deci, încă o dată, atunci când spun „mit” sau când spunem noi „mituri”, nu este neapărat vorba despre lucruri care sunt false, pot fi și lucruri de felul acesta, însă poate fi vorba și despre anumite lucruri care construiesc o anumită memorie și care au o anumită miză politică foarte clară. Și miturile pot fi uneori și constructive, așa cum a fost mitul rezistenței franceze, care a consolidat națiunea franceză după război, pentru că francezii aveau o mare problemă cu istoria lor. La fel pentru unii ruși funcționează și acest mit al victoriei care, încă o dată, nu delegitimează deloc istoria în sine, este vorba de faptul cum ea este manipulată și cum este folosită în scopuri politice.”
Diana Răileanu: Dna Locoman, Dvs. ați cercetat în evoluție prioritățile de politică externă și internă ale țărilor din Europa de Est. În ce măsurile miturile despre sau generate de cel de-al Doilea Război Mondial au fost benefice sau, dimpotrivă, toxice pentru consolidarea statelor din spațiul numit convențional post-sovietic?
Ecaterina Locoman: „Într-adevăr, statele post-comuniste din Europa de Est, după destrămarea Uniunii Sovietice și obținerea independenței, s-au confruntat cu câteva surse conflictuale de insecuritate. Pe de o parte, avem insecuritatea fizică în care aceste țări încearcă să-și protejeze hotarele geografice și să-și apere integritatea teritorială și, pe de altă parte, avem așa-numita insecuritate ontologică sau insecuritate despre identitatea lor națională. Sunt țări tinere care și-au obținut independența de curând, folosesc memoria anumitor evenimente istorice tragice, cum ar fi cel de-al Doilea Război Mondial, această simbolistică, dacă pot să-i spun așa, cu rolul de a susține această construcție a unei noi identități naționale. Dacă, de exemplu, în țările din Europa Centrală și de Est, cum ar fi Polonia, Cehia, Ungaria, aceleași țări baltice s-a creat și promovat un discurs mnemonic despre cel de-al Doilea Război Mondial în care stalinismul, comunismul și ocupația sovietică au fost criminalizate, deci nu doar ideologia fascistă sau regimul nazist a fost criticat și condamnat, elitele politice din aceste țări au reușit să ajungă la un consens că atât ideologia fascistă, cât și cea comunistă sunt periculoase și atunci această identitate națională a fost, într-un fel, acest consens politic, această coeziune la nivel de societate a făcut, a facilitat ca aceste țări să aleagă mai ușor orientarea politicii externe, ceea ce a rezultat în faptul că ele au intrat în Uniunea Europeană în 2004, au intrat în NATO, pe de altă parte, țări precum Moldova sau Ucraina până în 2014, trebuie să menționez, situația este diferită.
Din păcate, în țări ca Republica Moldova este mult mai greu pentru ca elitele politice să ajungă la un consens...
După cum știm, avem societăți foarte divizate, polarizate, împărțite în două tabere. O parte dintre cei care cred că viitorul țării, de exemplu, Moldova este legată de Uniunea Europeană și putem să atingem un nivel de prosperitate numai după ce intrăm în Uniunea Europeană și suntem protejați de NATO și atunci această grupă crede în istoria mnemonică sau în acest discurs mnemonic care este promovat și în Vest, în care cel de-al Doilea Război Mondial este privit ca o victorie a democrației asupra totalitarismului, victoria forțelor aliate asupra fascismului, asupra nazismului și deci a fost o rezistență împotriva ocupației și, respectiv, pe de altă parte, cealaltă parte a societății vede viitorul Moldovei legat de Rusia. Și modelul în care ei țin minte acest război este legat de felul în care discursul mnemonic folosit în Rusia este cel al faptelor eroice pe care Armata Roșie, Armata Sovietică le-a înfăptuit ca să câștige și să învingă forțele fascismului. Din păcate, în țări ca Republica Moldova este mult mai greu pentru ca elitele politice să ajungă la un consens, care este identitatea noastră națională, în care parte mergem. Și de aceea, după aproape 30 de ani de independență, încă nu știm dacă să ne orientăm spre Est sau spre Vest și oscilăm în continuare între acești doi vectori ai politicii externe.”
Diana Răileanu: Dle Cușco, unii cercetători spun că istoria celui de-al Doilea Război Mondial a devenit demult un teren de confruntări ideologice și cercetătorii au fost dislocuiți de propagandiști. Dovadă ar putea servi tălmăcirea Pactului Ribbentrop-Molotov între Uniunea Sovietică și Germania lui Hitler, care și-au împărțit atunci sferele de influență în Europa de Răsărit și fapt care, spun istoricii, a dus, de fapt, la declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial. Dvs. ce părere aveți?
Andrei Cușco: „Subiectul Pactului Ribbentrop-Molotov și, mai ales, al protocolului adițional secret este unul extrem de încărcat politic și polemic și, cumva, în momentul de față este una dintre principalele probleme controversate în relația Rusiei cu Occidentul. Haideți să mergem, aș încerca așa, un pic contrafactual, să mergem de la prezent spre trecut, ca să înțelegem ce se întâmplă. Evident că aici sunt două momente definitorii care au avut loc în toamna anului trecut chiar, în 2019, și care arată până la ce grad de antagonism s-a ajuns între poziția rusă și poziția occidentală, atunci când în anii ‘90 se părea că exista, la un moment dat, un consens în acest aspect sau, cel puțin, în acel sens că guvernul rus, parlamentul sovietic încă atunci recunoscuse, indirect, responsabilitatea Uniunii Sovietice atunci când în 1991 spusese că anexarea țărilor baltice a fost ilegală.
Parlamentul sovietic încă atunci recunoscuse, indirect, responsabilitatea Uniunii Sovietice ...
Deci, din ‘91, când a fost, probabil, punctul culminant al acestei convergențe foarte scurte între viziunile occidentale și ruse s-a mers din greșeală în greșeală spre victoria finală, dacă pot să spun așa, numai că victoria asta este iluzorie. Și la ce mă refer în mod concret? În septembrie 2019, Parlamentul European adoptă o rezoluție care se numește „Importanța memoriei istorice europene pentru viitorul Europei”, în care tocmai se revine la ceea ce spunea anterior dna Locoman, este pusă pe tapet această problemă a naturii criminale a ambelor regimuri, adică nazist și sovietic. Ca răspuns, Vladimir Putin, peste o lună, dacă nu mă înșel, în toamna lui 2019 ține un discurs incendiar, dacă pot să-l numesc așa, în fața colegilor săi de Uniune Euroasiatică, în care acuză Polonia pentru începutul celui de-al Doilea Război Mondial, spunând că – atenție, și aici intervine chestiunea propagandistică! – Polonia este și ea responsabilă cumva pentru ceea ce s-a întâmplat în anii ‘30. Înainte de 1939, ea beneficiază, printre altele, de faimoasa cârdășie de la München, când participă la împărțirea Cehoslovaciei și că, de fapt, în mare parte vina îi revine și acestui jucător.
Ce ne spun nouă aceste poziții ireconciliabile? Ne spun că ne aflăm într-un adevărat război al memoriei dintre Occident și o parte a țărilor Europei Centrale și de Est, pe de o parte, și Rusia, pe de altă parte. Deci, într-adevăr, este un discurs care nu se poate rezuma cumva la o viziune de reconciliere istorică. Pactul Molotov-Ribbentrop este folosit, mai ales de Rusia, uneori și de tabăra adversă, drept instrument politic foarte clar. Atunci când la cel mai înalt nivel oficial ni se spune din partea Rusiei că, de fapt, Pactul Molotov-Ribbentrop – și asta este o degradare mare în raport cu anii ‘90, din nou repet – este o mare realizare a diplomației sovietice, asta o spuneau câțiva demnitari ruși tot în același an 2019 în legătură cu cea de-a 80-a comemorare a pactului, asta ne vorbește despre o degradare foarte regretabilă a discursului public. Bine, evident că există și reacții nu mai puțin nepoliticoase în Polonia, care s-a simțit ofensată, de exemplu, de aceste paralele sau în alte țări din Europa Centrală și de Est și aici, sigur, există o problemă foarte mare, pentru că noi vorbim despre o asimetrie profundă a memoriei războiului în estul Europei și în vestul Europei. În Vest, în Occident memoria războiului până în anii ’90 și după aceea s-a centrat pe două fapte: pe natura nazismului și pe Holocaust, această tragedie incomensurabilă care a rezultat din politica nazismului. În Europa de Est o astfel de viziune nu putea fi acceptată imediat și nu a fost acceptată nici până acum, pentru că pentru o mare parte a intelectualilor și a elitelor politice din aceste țări, fie ele post-comuniste, fie post-sovietice, narațiunea este alta.
Narațiunea este că o ocupație (cea nazistă) a fost înlocuită de cea sovietică...
Și atunci, în această regiune a continentului accentul s-a pus pe victimizarea națională; noi suntem victimele, națiunea noastră. Și asta a dus la acest război al memoriei la care m-am referit și la această lipsă a dialogului dintre Rusia și aceste țări, în special vecinii ei din Vest. Dar ce mi se pare cu adevărat periculos este că, dacă în anii ‘90 totuși, repet, Pactul Molotov-Ribbentrop a rămas o temă a discursului istoric, mai mult sau mai puțin, acum a devenit o temă a discursului politic și a acestei concurențe acerbe între viziuni ireconciliabile ale memoriei. Și acesta e ultimul exemplu pe care îl aduc acum. A fost un scurt moment în istoria ultimilor 20 de ani, când Rusia a încercat să schițeze un gest de posibilă reconciliere mnemonică cu Polonia, în speță, pentru că Polonia este adversarul cel mai important al Rusiei în această poveste și principala victimă. Deci, ce s-a întâmplat? În anul 2009, Vladimir Putin încerca să pară mai conciliant față de prim-ministrul polonez de atunci, Donald Tusk, și a ținut un discurs în localitatea Westerplatte, care este prima localitate în care au început ostilitățile în septembrie ‘39, în care a spus cam următorul lucru: „Da, și voi, și noi am făcut greșeli în perioada ‘34-‘39, am încercat cumva să discutăm cu Germania nazistă în speranța că o vom putea împăciui, nu s-a întâmplat așa, dar noi trebuie să recunoaștem că și noi, rușii, am făcut greșeli, inclusiv acest Pact Molotov-Ribbentrop”.
Păi, acesta a fost singurul gest de reconciliere mnemonică, care a fost încercat de Rusia, ca peste 10 ani să asistăm din nou, revin la această degradare absolut halucinantă a discursului în care Polonia devine, brusc, unul din principalii vinovați ai războiului, iar pactul este văzut ca o mare realizare a diplomației sovietice.”
Diana Răileanu: Eu îmi amintesc, la scurt timp după rezoluția de anul trecut la care ați făcut trimitere, în spațiul mediatic am observat frecvent pretinse concluzii științifice de genul, și am să citez acum: „Kremlinul a descoperit că Polonia a pornit Războiul Doi Mondial și că balticii nu sunt liberi”. Dna Locoman, se poate spune că miturile sunt utilizate de o manieră mai agresivă tocmai ca să devină mai atractive sau, până la urmă, ce explicații aveți pentru genul acesta de revizuire a istoriei?
Ecaterina Locoman: „Da, acest mit, pe care îl menționați Dvs. despre Polonia, cum spune și dl profesor Cușco, a fost inițiat după ce în septembrie 2019 Parlamentul European a adoptat aceste rezoluții în care condamnă ambele regimuri totalitare - și cel comunist, și cel fascist - pentru felul în care au marcat tragic destinele continentului european în secolul XX. Și, de fapt, este o strategie folosită de către elitele politice actuale de la Kremlin pentru a absolvi Rusia de vina care i se aduce adesea de către cei din Vest că a fost complice împreună cu Germania nazistă la inițierea celui de-al Doilea Război Mondial, or, după cum spuneam, mai degrabă discursul oficial în care Rusia promovează memoria celui de-al Doilea Război Mondial este cea a victoriei Armatei Roșii asupra forțelor fasciste, o luptă militară și ideologică în care forțele comuniste au ieșit victorioase.
Este o strategie folosită de către elitele politice actuale de la Kremlin pentru a absolvi Rusia de vina care i se aduce adesea de către cei din Vest...
Și în URSS, și în Rusia de după 1990, dacă fascismul a fost și este denunțat ca o ideologie periculoasă, ca un regim politic totalitar, comunismul însă este prezentat ca o parte centrală a victoriei URSS asupra fascismului, este, într-un fel, reabilitat, îndreptățit. Și mai ales atunci când aceste mituri sunt promovate prin intermediul cercetărilor de către oamenii de știință, fie ei istorici, fie ei politologi, așa cum a încercat președintele Vladimir Putin să spună după ce Parlamentul European a adoptat aceste rezoluții, se fac cu scopul de a oferi o legitimitate și o credibilitate acestor mituri. 9 Mai, Ziua Victoriei se sărbătorește cu foarte mult fast la Moscova, iar Vladimir Putin folosește simbolurile și memoria războiului ca o justificare simbolică a propriului regim politic. Așa aș interpreta eu felul în care aceste mituri influențează și sunt folosite de către elitele politice în mod strategic. Aceste mituri și aceste memorii despre cel de-al Doilea Război Mondial reprezintă tools-ul, adică, cum spun englezii, unelte foarte bune pentru ca să-și îndeplinească acest scop, studierea științelor sociale și a științelor umanistice.”
Diana Răileanu: Dle Cușco, o întrebare pentru Dvs. Rolul Uniunii Sovietice în încheierea celui de-al Doilea Război Mondial este incontestabil, dar în ce măsură felul în care este perceput acest rol e influențat de sistemul pe care l-a impus treptat, după cel de-al Doilea Război Mondial, puterea sovietică?
Andrei Cușco: „Evident că este influențat în mod direct. Apropo, doar o referință la aceasta este panglica Sf. Gheorghe.”
Diana Răileanu: Panglica negru-oranj...
Andrei Cușco: „Da, faimoasa panglică. Deci, nu știu pe cât se cunoaște faptul că această panglică are 15 ani. Panglica a fost inventată literalmente de angajați la Agenția „RIA-Novosti” în 2005. Bine, ea are o anumită ascendență istorică, în sensul în care exista în timpul Primului Război Mondial Crucea Sf. Gheorghe, care era principala distincție acordată soldaților ruși, celor cu grade mici, pentru curaj, dar nu exista această panglică în forma actuală până în anul 2005, acum 15 ani. De ce mă refer la acest exemplu? Pentru că asta ne arată cum regimul actual din Federația Rusă a re-creat, a re-modelat cumva acest mit al victoriei în ultimii 15-20 de ani. Această panglică s-a dovedit extrem de utilă, după cum puteți vedea dvs. și toți cei care ne ascultă și ne privesc, pe 9 Mai, simbol care pare acum de nedisociat de această viziune ruso-centrică a războiului, dar ea a fost cumva instrumentalizată. Bine, acolo există o istorie mai complicată, pentru că a fost și un impuls de jos, tocmai de ce vorbeam eu, de această memorie familială, dar statul a preluat foarte repede controlul și acum panglica se identifică cu războiul. De ce m-am referit la acest exemplu? Pentru că mi se pare foarte elocvent pentru modul în care se încearcă formularea acestei lecturi selective a războiului. De exemplu, un alt caz relevant este minimalizarea importanței ajutorului aliaților americani și britanici, în special americani, acordat Uniunii Sovietice. Deci, este unul din lucrurile incomode pe care nu prea poți să le spui deschis în Rusia de astăzi. În sensul acesta, evident că memoria războiului a fost instrumentalizată de regim. Iarăși, pentru a nu absolutiza, aș spune că același lucru se întâmplă și în Statele Unite. Dacă îl întrebați pe un american de rând cine a câștigat războiul, ei bine, dna Locoman știe mai bine, dar eu mă gândesc că peste 80 la sută sau așa ceva, trei sferturi au să spună că au câștigat SUA și, poate, Anglia.
Deci, nu este caracteristic doar Rusiei, numai că în Rusia războiul, într-adevăr, s-a transformat în pilonul ideologiei oficiale a regimului și, apropo, chiar astăzi am citit că în Duma de Stat a fost propus acum de către un deputat din partea fracțiunii „Rodina”, dacă nu greșesc, sau fost deputat Juravliov, deci a fost propus un proiect de penalizare a tuturor inițiativelor legate de recunoașterea Pactului Ribbentrop-Molotov, de recunoașterea efectului acestui pact. La fel în faimosul proiect de schimbare a Constituției Rusiei acum se introduce această prevedere absolut, mă rog, absurdă într-o constituție privind interzicerea negării victoriei ș.a.m.d. Asta ne spune că – și aici revin parțial la întrebarea pusă de dl Botnaru – statul rus, în special, nu numai statul rus, pentru că iarăși nu vreau să se creeze impresia că rușii sunt singurii care manipulează memoria războiului, nu sunt singurii, se întâmplă lucruri destul de interesante și în Polonia, printre altele, și în alte țări din estul Europei, care privesc războiul foarte unilateral, dar diferența este că Rusia a făcut din asta un eveniment central al politicii sale și al discursului său și a preluat anumite momente din narațiunea sovietică, în special comunistă, dar le-a reinterpretat pentru a servi intereselor și viziunilor actualului regim.
Nu există un model universal de a depăși această problemă...
Cel mai viabil poate model care a fost propus până acum, pe care ar trebui, probabil, să-l imităm în lipsă de altceva mai bun, este modelul german. Modelul german care, așa cum spuneam, înseamnă asumarea trecutului cu tot ce a însemnat acesta, inclusiv atunci când este neplăcut pentru propria națiune, dar înseamnă și o adevărată reconciliere mnemonică. În Republica Moldova nu există așa ceva, pentru că există două viziuni profund antagoniste a ceea ce înseamnă Republica Moldova – o viziune care o vede în cadrul uniunii ruse și o viziune etnocentrică, în care românii din Republica Moldova sunt singurul actor în istorie. Bine, nici una, nici alta nu ne ajută foarte mult și evident că aceste două viziuni care se bat cap în cap nu reușesc să ajungă la o istorie a războiului care să fie acceptabilă pentru ambele părți. Ce au făcut nemții?
Ei și-au asumat vina, dar într-un mod critic și într-un mod care nu a fost deloc ușor. Să nu uităm asta. Deci, noi când ne uităm la Germania ca istorie de succes în sensul politicii memoriei, nu trebuie să uităm că a fost un drum foarte lung, 40 de ani, până au ajuns ei la acest consens mnemonic, la acest consens al memoriei. Din păcate, ce se întâmplă în Republica Moldova depinde foarte mult de actorii externi – Rusia și România. România aș vrea să o aduc ca un exemplu bun, încă o dată, de confruntare a propriului trecut, cel puțin la nivel oficial și la nivelul majorității istoricilor. În Rusia nu, evident, nu este așa ceva. Deci, noi ne raportăm la aceste modele externe, care nu sunt neapărat cele mai bune, fără a vedea, de fapt, ce înseamnă cu adevărat să ne integrăm în memoria europeană, iar asta înseamnă, printre altele, o privire cosmopolită asupra memoriei. Nu exclusivist națională, nu eroizantă, ci o interpretare a memoriei care acceptă dialogul și acceptă viziunea celuilalt. Ei, suntem foarte departe, deocamdată.”
Doamnelor și domnilor, aici s-a încheiat emisiunea noastră de astăzi, în care am prezentat sinteza celei mai recente dezbateri din cadrul proiectului multimedia al Europei Libere „AntiNostalgia – privind spre viitor”, proiect susținut de Ambasada Statelor Unite în Republica Moldova. Ne reauzim peste o săptămână. Până atunci, puteți asculta, dimineața și seara, emisiunile noastre cotidiene, iar sâmbătă, ca de obicei, vă dă întâlnire Valentina Ursu, după care o vom lua de la capăt. Pe curând!
