Linkuri accesibilitate

Pariul lui Dej


În 1961, Dej dobândise puterea deplină în partid și lansa marele pariu al desovietizării. Sursa neliniștii sale era riscul mobilizării agenturii sovietice din aparat (inclusiv din Armată și Securitate) și o posibilă tentativă de debarcare.

Tocmai de aceea a scontat pe foștii emigranți moscoviți Borilă, Coliu, Răutu, Gheorghe Stoica în atacurile împotriva tradiției prosovietice din partid. Intervențiile orale ale lui Dej la Plenara din 1961 (nepublicate în epocă) sunt mult mai interesante decât limba de lemn a discursurilor oficiale. Să luăm, de pildă, momentul când liderul suprem ataca legendele propagandei de partid și se întreba de ce s-a făcut din Vasile Roaită un fel de Marx, ori din Donca Simo (o „fetișcană” care nu-și făcuse decât datoria), o eroină al cărei nume îl purtau sute de străzi, cinematografe, grădinițe și creșe. Pentru istoricul comunismului, este interesant schimbul de replici între Dej și Ceaușescu. Atunci când, cu spume la gură, secretarul CC cu cadrele îl critica pe Luca, „cu poziția lui de mare financiar”, Dej puncta sarcastic „Mare finanțist”, iar disciplinatul Ceaușescu scrâșnea din dinți și repeta ca un școlar sârguincios: „Da, finanțist, bine...”

Apropo de agentura sovietică, e interesantă referirea lui Dej (secondat de Dumitru Coliu) la generalul Boris Holban, ilegalist originar din Basarabia, cândva activist al secției militare a CC. Coliu, el însuși fost general politic, venit cu divizia „Tudor Vladimirescu”, îi confirma lui Dej bănuielile legate de Holban, recrutat de NKVD în perioada emigrației în Franța. L-am cunoscut pe Holban relativ bine. I-am citit memoriile apărute după ce-a rămas în Franța la începutul anilor ’80. Împreună cu Sever Voinescu, l-am văzut la New York într-un documentar francez (Terorioti la pensie) pe tema unei influente rețele de rezistență în anii celui de-Al Doilea Război Mondial și ne-a frapat tonul său omniscient și insinuant. Spunea Gheorghiu-Dej: „Nu știu unde se mai găsește acum, el cunoaște foarte multe lucruri și sigur el, sub acoperirea că nu am dreptul să spun, pentru că el a luat un angajament de altfel, pentru că se știe cum se iau angajamentele astea, însă el este în formă, este acoperit, nu așa...”.

În privința lui Coliu: activist de origine bulgară, iezuitic, insidios și suspicios, a condus mai întâi Ministerul Controlului de Stat, apoi a domnit peste Comisia Controlului de Partid. A fost, ca inchizitor-șef al partidului, unul dintre stâlpii stalinismului românesc. Mulți dintre acești cominterniști fuseseră devotați Anei Pauker, dar trecuseră de partea lui Dej cu arme și bagaje după distrugerea politică a „neînfricatei luptătoare”.

Ceea ce contează mai mult decât orice în aceste secte este „unitatea monolitică” a partidului. Cuvântarea lui Valter Roman (pe atunci director al Editurii Politice) și schimbul de replici cu Dej sunt grăitoare pentru universul de intrigi și răzbunări din partid. Roman se jură că își datora viața intervenției lui Dej împotriva planurilor urzite de „deviatorii de dreapta” pentru lichidarea fizică a foștilor voluntari din Spania. Apropiat de Dej, cu care a colaborat direct în timpul zdrobirii Revoluției Maghiare din 1956, Roman susținea teza că în România, grație primului secretar, nu era nevoie de reabilitări politice. Deviatorii și fracționiștii își binemeritaseră pedepsele. Cât despre Pătrășcanu, ucis în 1954, el era calomniat de diverși vorbitori, inclusiv de Maurer. Dej mergea până acolo încât îl acuza că nu și-a scris cărțile, volumul Sub trei dictaturi fiind de fapt opera lui Bellu Zilber, „agent al Intelligence Service”.

Ghiță Ionescu, autorul lucrării clasice Comunismul în România, scria despre conclavul din noiembrie–decembrie 1961 că a fost o imensă diversiune. Nu neg acest lucru, însă, așa cum am arătat în repetate rânduri, ce se petrecea atunci sugera existența unei ispite titoiste în rândul conducerii PMR. Nu întâmplător, Dej revine mereu la chestiunea excomunicării Iugoslaviei din Biroul Informativ al partidelor comuniste (al cărui sediu s-a aflat inițial la Belgrad, apoi la București). Despre acest Birou, cunoscut și sub numele de Cominform, am mai scris și în alte ocazii. La Plenară, Dej insista că Rezoluția din 1948 fusese corectă, dar regreta atacurile isterice din 1949. Problema sa, pe care a lămurit-o personal cu Tito, ținea de faptul că, la ordinul lui Stalin, el prezentase raportul despre „Partidul Comunist din Iugoslavia în mâinile unor asasini și spioni”. Un lucru apare clar din miile de pagini de arhivă pe care le-am citit pentru scrierea cărții mele Stalinism pentru eternitate: în 1961, Dej paria pe un titoism moderat. Pentru el, ca și pentru Tito, „fracționismul” și „liberalismul” rămâneau însă păcate mortale.

Vezi comentarii (1)

Acest forum a fost închis

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG