Linkuri accesibilitate

Desacralizarea ideologiei


Cum sunt posibile crizele comunismului? După cum arătam și în alte ocazii, istoria comunismului poate fi citită și ca un lung proces de autodemitizare a dogmei. Principala sa consecință este dezertarea elitelor, care se deradicalizează și pășesc într-o altă direcție. Momentul-cheie al desacralizării ideologiei este anul 1956.

Sigur, există și altele care îl precedă pe acesta, dar el se distinge prin faptul că cea mai puternică lovitură împotriva mitului comunist o dă tot un comunist, Nichita Hrușciov, la Congresul XX al PCUS, prin intermediul Raportului Secret care a denunțat cultul personalității lui Stalin. Din punctul meu de vedere, 1956 este primul pas pe drumul dezagregării mitului, care aduce cu sine și dezintegrarea treptată a sistemului.

Un alt punct de cotitură al destinului acestei ideologii este anul 1968. Acesta aduce cu sine o resurecție a utopiei prin iluziile revizionismului marxist, și anume credința în posibilitatea umanizării socialismului, în varianta unui partid capabil să construiască un univers politic benevolent. S-a dovedit că nu este posibil acest lucru, iar după 1968 devine evident caracterul ireversibil al ceea ce am numit, parafrazându-l pe tânărul Marx, mizeria utopiei. Imposibilitatea concilierii dintre individ și partidul-stat duce, în cazul intelectualilor, la respingerea ideii de reformabilitate și la abandonarea sistemului în genere. Aceasta este originea diferențierii dintre 1956/1968 și mișcările revoluționare din 1989.

Un studiu care analizează foarte reușit acest fenomen este volumul lui Vladislav Zubok, Zhivago’s Children. Profesorul de istorie internațională de la London School of Economics ne prezintă o întreagă generație a intelighenției ruse care, între 1956 și 1989, a distrus sistemul prin trezire. Totul începe cu ședința din 1958 când are loc prima mare denunțare a romanului lui Pasternak la Secția Moscova a Uniunii Scriitorilor Sovietici. Suntem acum încă în faza umanizării sistemului, căutându-se soluții în acest sens. Urmează conștientizarea imposibilității reformei. În plus, ideea că leninismul se poate reconcilia cu democrația, că există un Lenin presupus onorabil și pluralist care a fost bastardizat, adulterat, asiatizat de către Stalin este năruită de tot mai multe informații despre faptul că Gulagul s-a născut în timpul lui Lenin.

Revenind la planul general de analiză, consider că este foarte important să nu minimalizăm relevanța aventurii revizionismului marxist. Adam Michnik a scris în repetate rânduri pe acest subiect. Cred că această istorie trebuie reamintită și accentuată pentru a contrabalansa ofensiva celor care astăzi propagă, drept insolite, teribile inovații conceptuale, idei și pasiuni recondiționate.

În momentul în care ni se vorbește despre l’hypothèse communiste a lui Alain Badiou ca fiind cine știe ce străpungere teoretică, trebuie să ne reamintim că Badiou, care odată saluta realizările khmerilor roșii și inovațiile Revoluției Culturale a lui Mao, a fost studentul lui Louis Althusser, care a făcut parte el însuși din această istorie a revizionismului cu ale sale răsturnări și tribulații. În anii ’60, acest curent intelectual a fost principalul agent coroziv al dogmei dominante. După ce este atacat din interior, comunismul suferă primul său seism (precum catolicismul care a fost zguduit din temelii de Luther, de protestantism). Revizionismul pune în discuție însăși legitimitatea paradigmei oficiale, o demască drept impostură, mistificare, avatar al presupus depășitei false conștiințe.

Referitor la cauzele anului 1989, acestea sunt, desigur, politice și economice, dar eu doresc să le accentuez, în ton cu argumentația de până acum, pe cele intelectuale și moral-culturale. Sistemul ajunsese la epuizare etică. În 1989 sunt evidente eșecul sistemului, non-reformabilitatea sa incurabilă, degenerescența. Trebuie doar să analizați o fotografie a lui Ceaușescu, Jivkov, Honecker, etc. din perioada respectivă pentru a observa că aceștia deveniseră simbolul unei gerontocrații din ce în ce mai senile. Paralizia ideologică este inclusă în degradarea elitelor acestor regimuri. Ele nu mai au ce să ofere.

Și care este proba pentru faptul că sistemul nu mai are nicio resursă internă ideologică? Răspunsul este următorul: momentul proclamării legii marțiale în Polonia la 13 decembrie 1981, atunci când nu se mai recurge la nimic din ceea ce ar fi ținut de ideologie. Se organizează pur și simplu o lovitură de stat militară. Exact ca în America Latină. Idealurile luminoase, les lendemains qui chantent, l’avenir radieux sunt înlocuite pur și simplu de tancuri...

Vezi comentarii (1)

Acest forum a fost închis

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG