Dacă ne-am lua după felul în care se repercutează, de câteva luni încoace, unele incidente pe rețelele sociale, ai crede că suntem supuși unei masive ofensive menite să modifice și să uniformizeze trecutul, istoria și cultura, dar și limbajul de zi cu zi de care ne slujim acum. Atâția artiști și politicieni, sau felurite persoane publice, chiar și oameni de știință, cărora li se cere să se scuze pentru fraze sau cuvinte ce altă dată ar fi sunat banal...
S-a ajuns, cum se tot atrage atenția, și la campanii de boicot. Li se cere „internauților” să boicoteze anumite figuri publice sau creatori, să-i facă să nu mai publice, să nu (se) mai producă, sau chiar se scrie la sponsorii acestora pentru a-i face pe cei incriminați să-și piardă sursa de venituri. Asta e mult temuta „cancel culture”, cultura „obliterării”, a „ștergerii”.
Dar există ea oare? Este ea ceva atât de coerent, coordonat, nou, primejdios și planetar. În orice caz, primejdia e percepută ca reală. În luna iulie, într-o scrisoare publicată în Harper’s Magazine, 150 de mari intelectuali au semnat o scrisoare în care își arătau teama că „presiunea în favoarea justiției sociale va duce la intoleranță". Printre semnatarii scrisorii: Margaret Atwood, Martin Amis, Wynton Marsalis, Noam Chomsky, Salman Rushdie, Steven Pinker, Francis Fukuyama, Fareed Zakaria, J.K. Rowling, Anne Applebaum, practic tot ce are cultura anglo-saxonă astăzi mai bun.
E revelator că scrisoarea a putut fi prezentată în presa română ca fiind semnată de oameni „de stânga”. Dacă această etichetă e valabilă și asumată în ce-l privește pe Chomsky, este total fantezist să-i numești „de stânga” pe Salman Rushdie sau pe Martin Amis. Lucru valabil și pentru jurnalista Anne Applebaum, al cărei soț este diplomatul polonez Radoslaw Sikorski, fostul ministru de externe al Poloniei, prevăzut la un moment dat să devină secretarul general NATO, sau al scriitoarei JK Rowling, autoarea romanelor cu Harry Potter, acuzată de mulți din fanii ei de «transfobie» pentru că a scris că numai femeile pot avea menstruație și care este acum atât de agresată tocmai de cei denunțați în scrisoare.
Dar există oare o „cancel culture”?
Sunt însă și cei care spun că nu există niciun fel de „cancel culture” și că expresia e o invenție la fel de fantasmagorică pe cât este și „sexo-marxismul” care chipurile ar domina universitățile occidentale.
Nu există „cancel culture”, ni se spune, pentru că nu e altceva acolo decât acel puritanism grefat pe pacifism polițienesc ce domină academia în Occident de jumătate de secol încoace. Ideea că „nu se mai poate vorbi liber” ar fi astfel o prostie. Niciodată nu s-a putut vorbi „liber„ în sensul în care înțeleg asta est-europenii, fie ei români sau polonezi sau locuitori ai unei imaginare –Sylvanii.
Știm, desigur, că pentru mulți dintre intelectualii est-europeni, a „vorbi liber” în universități și media academice înseamnă să faci glume sexiste la curs sau să-ți exprimi necenzurat obsesiile cu rasa și ADN-ul pe rețele sociale.
În schimb, „cancel culture” înseamnă pentru ei că nimeni nu-i mai lasă să se exprime cum poftesc despre superioritatea mitică a Occidentului. Același Occident pe care ei îl văd în declin (încă de la Spengler încoace, care se lamenta acum un secol). Trebuia să se găsească un termen pentru această contradicție în care cei care vin cu ieremiadele se închid singuri, așa că de vreo jumătate de an încoace și pentru încă un an-doi va trebui să ne resemnăm cu ideea că perplexitatea acestora se va numi „cancel culture”. După care vor găsi altă lamentație.
Dreptul de a dezbate
Mai avem, însă, astăzi dreptul de a combate, argumenta și contrazice, chiar cu riscul de a contraria și de a șoca? Sau poate într-adevăr o anumită stângă militantă, angajându-se excesiv în favoarea minorităților de tot felul, a pierdut viziunea universalistă?
Desigur, trebuie văzut dacă nu cumva ideea de a fi „identitari” nu duce de fapt la cenzură, deoarece nu poate exista o identitate unică. În sfârșit, dacă nu cumva noii cenzori ațâțători de „cancel culture” se adorm singuri cu obsesia de a fi woke.
Între aceste două atitudine extreme, ritmul nostru cotidian nostru își urmează cursul, obișnuiți cum suntem deja cu starea de provizorat și cu convingerea că trăim deja sfârșitul lumii.
Candoare anacronică
Rămâne însă un fapt că unii critici ai ceea ce ei identifică drept „cancel culture” se comportă cu candoare anacronică, de parcă abia acum ar descoperi Internetul. Ei ignoră că vocile acelea aglutinante care reușesc sa mobilizeze o coaliție de indignați sunt de fapt doar în aparență coalizate și coordonate. Multe voci nemulțumite provin, desigur, din „generația ofensată”, însă ea nu este atât de uniformă pe cât ar rezulta din avertismentele apocaliptice ale celor care văd sfârșitul civilizației în această îmbucătățire a corpului social în nenumărate identități specifice.
Ruptura generațională nu este doar o figură de stil
Mai intervine aici și foarte multă inadaptare, iar ruptura generațională nu este doar o figură de stil. Am putut astfel vedea, în România, nemulțumirea unor publiciști care constatau cu dezgust și oroare că astăzi oricine poate să publice ce poftește fără a mai trece prin filtrul înțelept al unei redacții. Oamenii din această generație ar dori de fapt ca discursul lor de la catedră să funcționeze in continuare, ei profitând de noile tehnologii, dar ca publicul să nu aibă nimic de spus, ca totul să rămână ca „înainte”, in illo tempore. Asta nu mai este însă posibil.
Afară de cazul în care o supernova, sau o furtună solară de amploare nemaiauzită, va oblitera electricitatea și digitalul pe Pământ, făcând să dispară, printr-un click galactic, totalitatea arhivelor virtuale, lumea de azi nu va mai reveni la centralizarea cunoașterii și a autorității intelectuale.
Cei speriați de „cancel culture” deplâng de fapt ceea ce s-a schimba pentru ei, acea pierdere a statutului sacerdotal al intelectualului oficial, faptul că ei nu mai controlează felul in care e perceput discursul cultural, filozofic și social. Dar în loc sa vadă asta ca pe e o oportunitate, ca pe o manieră de a testa noi tehnici și mecanisme narative și creative, ei dau vina pe „cancel culture”.
Dar, pentru a încheia, este incontestabil că există și o derivă identitară minoritară care a ajuns să ascundă, să oculteze universalitatea. Acolo unde odinioară aveam turniruri de idei, înfruntări retorice, avem acum doar strigăte de suporteri, de o parte și de alta, ca la un meci. Este prețul inevitabil al democratizării internetului și al accesului universal la cunoaștere.
