Linkuri accesibilitate

Fabrica cehă de absolut


Literatura cehă, în special cea de secol XX, este o adevărată sursă de bucurie intelectuală. Karel Čapek (1890–1938), bunăoară, cel asupra căruia voi zăbovi aici, este teribil, pătrunzător, plin de umor și clarviziune. Moare în 1938, după dezastrul care s-a abătut asupra țării sale, dar în Cehoslovacia e interzis atât de naziști, cât și de comuniști.

Sigur, Fabrica de absolut nu e poate cea mai iscusită carte a acestui ceh obișnuit cu filosofia, iremediabil îndrăgostit, se pare, de Chesterton. Unii vor fi preferând Meteorul, alții Krakatit, alții Hordubal sau O viață obișnuită. Ce-mi place la popularul scriitor ceh este tocmai această permanentă tensiune a textului, înăuntru și în afara acestuia, o joacă electrizantă cu mintea și sufletul cititorului. Čapek nu se sfiește să-ți înmoaie armura de postmodern îmbufnat cu presărături de colocvial și tehnic, de alegorii și tot felul de parataxe. Și o face, sărmanul, cel puțin în cazul Fabricii de absolut, cu vreo sută de ani înainte să fi pus tu mâna pe text...

După ce ți se pare că te obișnuiești puțin cu el, simți nevoia să i te adresezi direct, Karel, fără Čapek, și să-l iei amical pe după umăr, întrebându-l ce-a vrut să zică. Pare ușor, dar este greu. Iar când pare greu, este de fapt foarte ușor. Temele lui predilecte au ceva de împărțit cu civilizația modernă și expansiunea tehnicii, iar mâna forte cu care stăpânește aceste subiecte îi dă un aer de regizor cu anvergură.

Pentru jurnalistul din Karel Čapek, un chelner nu este pur și simplu un chelner, ci o persoană care și-a omorât iubita. După cum nimeni nu vorbește despre o casă că stă în picioare, ci că... arde, ori s-a prăbușit. Acesta este stilul lui Čapek, regizorul ceh pasionat și de science fiction, dar și de adevăruri dureroase despre viitor. Tot ceea ce există pare să fie dramatic sau, cumva, alarmant.

Pentru doctorul în pragmatism (Čapek obținuse titlul la Praga, în timpul Primului Război Mondial), acest adevăr deprimant este o necesitate. Spiritul lui satiric nu iartă pe nimeni în Fabrică (deși acțiunea ficțională a cărții începe prin 1943, la cinci ani după dispariția autorului). El știe însă cum va fi fost înainte de a fi trăit pentru că știe de fapt, la milimetru, cum este alcătuită lumea. Acest aspect nu cade niciodată în păcatul trivializării, ci îi accentuează mai abitir lui Čapek punctul de vedere moral asupra subiectului.

Karel Čapek caută mereu porturile maritime tăcute, liniștite, în mijlocul confuziei și pericolelor din noi. Asta nu înseamnă că le găsește întotdeauna, sau că liniștea asta portuară nu e de fapt nimic altceva decât o cădere în abis. Este, la rigoare, vorba de chiar tensiunea din noi, din acești moderni pe care el nu i-a apucat până la capăt, tensiunea anxietăților noastre atunci când suntem privați de certitudini. Iar atunci când vrea dinadins continuitate, Čapek se refugiază în tradiție, rămânând totuși un vizionar îndrăzneț. Poate că de aici și calitatea cu pricina: ne știe mult prea bine. Pe toți!

Absolutul pare pentru Karel Čapek un principiu creativ absurd care contaminează deplin întreaga noastră existență. Toate stelele pe care le vedem au ba, toate entropiile, nu sunt odată cu acest autor decât lucruri de suprafață care rod și leagă, concomitent, această așa-numită materie. Lumea. Omenirea... o umflătură care și-a făcut cuib sub streașina unui arsenal cosmic, cum zicea tot el, frumos, în Krakatit.

Čapek a fost un pluralist susținător al „centrului”, prin care înțelegem atât zona de compromis politic, cât și susținerea filosofică a rațiunii și a tot ceea ce este de bun-simț. Dar a existat în gândirea lui Karel Čapek și un fel de monism atotpătrunzător care i-a subîntins aparentul pluralism: dorința lui ca arta să nu doar dea târcoale unui adevăr filosofic absolut, ci să-l și atingă. Această goană după absolut este legată de șablonul de gândire al micilor națiuni, din care decurge și opera lui Čapek.

Unul din personajele simbolistului decadent Jiří Karásek ze Lvovic (1871–1951) din Romanul lui Manfred Macmillen, declamă: „Geniile micilor națiuni au fost fanatici ai adevărului”. Asemeni multor altor scriitori cehi înaintea lui, Čapek n-a putut rezista nici el altoirii propriei reflecții asupra realității pe un ideal programatic: căutarea adevărului filosofic.

Tot asemeni unora din colegii lui scriitori, și el a subordonat ambiguitățile artei unei scheme etice sau filosofice liniștitoare, reconfortante: scriitorului micilor națiuni i-a fost acordată, în mod tradițional, responsabilitatea combinării rolurilor de artist și predicator. În acest sens, „centrul radical” nu reprezintă doar o simplă alternativă la extremismul politic într-o Europă aflată în pragul barbariei; el poate fi văzut și ca un adăpost în calea incertitudinii epistemice, un spațiu mitic în care dictatele moniste ale adevărului metafizic și ambiguitățile produse de artă se pot, aparent, reconcilia.

Vezi comentarii

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG