Războiul din regiunea separatistă Nagorno-Karabah, disputată de Armenia și Azerbaidjan continuă să facă victime, atât militare cât și civile. Analiști politici consideră că la o încetare a focului se poate ajunge doar dacă puterile regionale și cele globale se implică, într-o manieră constructivă.
În general, Occidentul pare relativ pasiv, cu două notabile excepții: Franța și Canada.
Răspunsul administrației americane este până acum limitat, apelând la părți să înceteze ostilitățile. În mediile majore de informare americane, știrile sunt prezentate neutru – menționând ce susțin cele două părți – și încercând doar timid să prezinte ce se întâmplă cu adevarat, oricare ar fi acel adevăr. International Crisis Group, o organizație care se ocupă cu eforturi de menținere a păcii în zone de criză, arată că: „Absența reacției internaționale a trimis părților mesajul că acest conflict nu contează prea mult în afara regiunii” – arată organizația și continuă: „La Baku, în special, această situație exacerbează frustrarea cu virtuțile diplomației”. Thomas de Waal, de la Carnegie Europa spune: „Americanii par a se fi retras din această chestiune”. Firește că aparențele pot înșela și ecuația geopolitică poate fi modificată.
Unii analiști fac chiar trimitere la un conflict din anii 70 între Israel pe de o parte și Siria și Egipt pe de altă parte, care a debutat similar cu atacuri ale forțelor arabe de la sud și nord și a fost oprit de Națiunile Unite, când Israelul avansa pe teritoriile ambilor agresori. Dar atunci cele două tabere erau susținute de Statele Unite și respectiv Uniunea Sovietică și un compromis a implicat unicele două mari puteri ale timpului.
Nagorno-Karabah
Nagorno-Karabah și șapte raioane adiacente din Azerbaidjan au fost cucerite de separatiștii sprijiniți de Armenia în cursul războiului din 1988 – 1994, primul conflict separatist din fostul spațiu sovietic. Cel puțin 30 de mii de persoane au murit și sute de mii de persoane au fost obligate să se refugieze.
Rusia a mediat un acord de încetare a luptelor în 1994 (ulterior s-a implicat inclusiv cu trupe militare de menținere a păcii, dislocate în zonă). De atunci, regiunea separatistă este controlată de forțele etnicilor armeni, dar Azerbaidjanul susține că în regiune se află și forțe armene.
Proclamația de independență a regiunii nu este recunoscută internațional.
Acum e ceva mai complicat, în special pe fondul sprijinului acordat Azerbaidjanului de către Turcia și a pasivității inițiale a celuilalt actor major în regiune – Rusia.
Mai sunt alte nuanțe: Azerbaidjanul primește arme și de la Israel, fiind o țară seculară cu majoritate musulmană, care nu este apropiată de Iran, Teheran-ul având – pe de altă parte – raporturi bune cu Armenia.
Poziția Moscovei este și mai delicată – a vândut până acum arme ambelor părți, dar este considerată mai apropiată de Armenia, unde are și baze militare la frontiera cu Turcia. Asta crează posibilitatea unui conflict care să aibă – ca și în Libia și Siria – Rusia și Turcia, de părți opuse.
Analiști ruși spun că Moscova încearcă să mențină raporturi bune atât cu Armenia cât și cu Azerbaidjan, văzând poziția Turciei ca pe un factor destabilizator.
De notat este că secretarul de stat american Mike Pompeo a declarat că a văzut relatări din care rezultă că luptători sirieni ar fi fost trimiși de Turcia să lupte de partea Azerbaidjan-ului, ceea ce nu este neapărat o știre noua. Nou este însă faptul că e menționată de secretatul de stat și că acesta și-a exprimat speranța că nu e adevarat, adăugând că o astfel de situație ar mări instabilitatea și ar alimenta conflictul. „Când conflicte inter-etnice escaladează este de obicei pentru că sunt internaționalizate. Dacă aliați oferă arme și muniție, tensiunile se accentuează și devin primejdioase și șansele păcii sunt reduse” - a spus secretarul de stat american.
