Linkuri accesibilitate

Acum 7/8 ani


În una şi aceeaşi zi, pe 8 octombrie 2013, respectiv 2012, plecau din viaţă Eugen Cioclea (n. 4 august 1948) şi Aureliu Busuioc (n. 26 octombrie 1928). Vestea plecării lui Cioclea, găsit mort în casă după câteva zile, m-a întors literalmente pe dos; vestea plecării lui Busuioc m-a întristat – vorbisem la telefon cu doar câteva zile în urmă şi era în mare vervă. Şi într-un caz, şi-n altul, am simţit nevoia să spun câteva cuvinte de adio, la mitingul de doliu – dacă în cazul lui A. Busuioc, am dat-o pe-o undă liric-ironică, făcându-l pe fiul său Cornel (bucăţică ruptă!) să-şi descreţească la un moment dat fruntea, despre Cioclea am vorbit cu lacrimi în glas, înghiţind nişte noduri cât pumnul! Cât de nedreaptă era acea pierdere, de la care au trecut, iată, 7 ani, fără să se întâmple nimic din ce s-a promis atunci – nu tu stradă Eugen Cioclea, nu tu şcoală sau barem bibliotecă purtând numele poetului.

Am scris în mai multe rânduri, şi despre unul, şi despre altul, inclusiv pe blogul meu de la REL – îngăduie-mi-se să Vă amintesc, în cele ce urmează, de două cărţi remarcabile, prin care Aurel Busuioc & Eugen Cioclea şi-au fixat efigia în postumitate, primul încă din timpul vieţii, în ordinea în care au apărut:

Aureliu Busuioc, Şi a fost noapte… august 2020
Aureliu Busuioc, Şi a fost noapte… august 2020

Aureliu BUSUIOC, Şi a fost noapte…

Un roman redactat dintr-o suflare, şi încă – pe ultima sută de metri, de către un adevărat maratonist al literelor noastre, octogenarul Aureliu Busuioc, Şi a fost noapte…, Cartier, 2012, este o tulburătoare poveste de dragoste dintre un ofiţer al armatei germane (de origine austriacă, detaliu important în economia naraţiunii) şi o tânără bulgăroaică din orăşelul B[olgrad], totul pe fundalul ofensivei Armatei Sovietice din vara lui 1944. „În dimineaţa zilei de 14 iunie – începe tradiţional autorul, pentru a fixa de la bun început atât cadrul realist, cât şi formatul simbolic al naraţiunii –, o pereche de lebede survola în sfârşit orăşelul B. Zborul în sine nu marca nimic extraordinar (…) Neobişnuită era perechea: o pasăre albă ca spuma laptelui şi cealaltă neagră tăciune”. (Peste alte câteva zeci de pagini, se va afla că lebăda neagră fugise – de dragul celei albe, se înţelege – din grădina zoologică de la Viena, ceea ce consună – pe invers – cu pornirea tinerei fete de a-l urma pe Oberleutnantul ei în Tirol.)

Şapte capitole, scurte ca cele şapte zile ale săptămânii, chiar dacă tinerii au la dispoziţie ceva mai mult de două luni (din 14 iunie până pe 23 august, ’44), intitulate fiecare după numele protagonistului ce iese în faţă – Werner, Lenţa, Vasil Karapetrov, Tuşa Velceva ş.a.m.d. –, spun aceeaşi eternă poveste a noilor Romeo şi Julieta, doar că de data aceasta nu familiile iubiţilor se opun, ci însăşi logica implacabilă a războiului: „– Fetiţa mea, uiţi în ce lume trăieşti (…) Azi suntem împreună, dar e războiul acesta nebun pe care-l vom pierde… Şi atunci? Am văzut câte ceva din jurnalele noastre din de pe al doilea front… Am văzut franţuzoaice tunse chilug în piaţă, fie că au fost amante vremelnice ori soţii iubitoare ale ocupanţilor… Fără deosebire… Ţi-am propus eu una din aceste variante? Mâine-poimâine, se întorc ruşii aici… Aş vrea să fii soţia mea, nu jertfa mea… Dar cum? Cum?”

Vor trece alţi 12 ani, răstimp în care Werner rămâne în prizonierat la ruşi, iar Lenţa face Literele, şi eroii noştri se vor întâlni – acum, pe fundalul evenimentelor din 1956 din Ungaria –, iar întrebarea lui Werner: „– Domnişoară Velcev, mai doriţi să vă mutaţi în Tirol?...” nu-i decât răspunsul la acele retorice „Dar cum? Cum?” din 1944. Cerc închis. „Da, Werner, da, da, da!”

Eugen CIOCLEA. Daţi totul la o parte ca să văd

Autor are doar 3 volume de versuri: Numitorul comun, 1988, Alte dimensiuni, 1991, şi Daţi totul la o parte ca să văd, 2001 –, trilogia-i antumă seamănă, din p.d.v. al versificaţiei silabo-tonice, cu un dactil (picior de vers de trei silabe, cu accentul căzând pe prima silabă), silaba, pardon, cartea sa „de bătaie” fiind cea de debut. Majoritatea poemelor de forţă sunt de găsit în paginile acesteia; cel de-al doilea volum, Alte dimensiuni, nu redimensionează de fapt poezia lui Cioclea, bună parte a textelor acestuia fiind scrise în aceeaşi perioadă & în acelaşi registru (unele trecând dintr-un volum în altul, ca pentru a marca unitatea stilistică), cel mult o „clasicizează”. După mine, e vorba de una şi aceeaşi carte, „Made in USSR” (ca să cităm versul final din La persoana a treia), care ar fi trebuit să conţină cele circa 100 de poeme – bună parte, antologice! – scrise de-a lungul a două decenii, atât că rigorile procesului editorial din URSS-ul acelor vremuri au făcut ca bibliografia poetului să fie mai bogată cu un titlu. De fapt, „ruptura” se produce între poezia sa „made in USSR” (toată drama artistului – singurul poet de la noi pe care Perestroika l-a prins cu sertarele pline! – e în această marcă, căci poezia sa are nevoie de cutia de rezonanţă a Imperiului, nici mai mult nici mai puţin, ca să sune la capacitate maximă; „Poezia lui Eugen CIOCLEA/ este o poezie declarativă./ El vă face declaraţii de iubire din mers” nu-i atât un manifest, cât un modus vivendi) din anii ’70-’80 şi textele scrise în ultimul deceniu al sec. XX (tot el, primul de statalitate a Republicii Moldova) care vor alcătui volumul Daţi totul la o parte ca să văd.

Aşa că „dactilul” lui Cioclea este, în ultimă instanţă, un „troheu” – se schimbă numărul de silabe, de la trei la două, nu şi accentul, mereu pe prima. Or, exact lucrul acesta îl nemulţumea în ultimii ani, de a fi „etichetat” doar ca poet teribilist & „goliardic”, tocmai el, cu studii la Facultatea de Matematică a Universităţii „Lomonosov” din Moscova, care mărturisea în ultimul său interviu, cu Alexandru Bantoş: „(…) adolescentul din Cioclea a vrut să fie în poezie mai răsărit ca Ion Barbu (…) la care am fost ucenic. Ştiam pe dinafară mesajul Joc-ului secund şi-am înţeles pe atunci că limbajul lui Barbu se află la graniţa dintre limbajul ştiinţific şi limbajul poetic. Releva gândirea greacă, ce se exprima nu doar în mituri, ci şi în teoreme” – întocmai ca Paul Celan care, sătul să fie circumscris unui singur poem, Todesfuge, s-a îndepărtat cât a putut de tare de formula ce-l consacrase peste noapte! –, drept care Cioclea şi-a întors (cu mânie!) faţa de la poezia sa „made in USSR” spre o poezie mai abstractă, de parcă după ce a tot spart, în anii ’70-’80, blocuri de marmură cu barosul, în ultimii ani artistul urma să cioplească aşchii, dacă nu cumva idei în stare pură.

Concise ca nişte formule matematice, expresii sfârtecate ale unei dureri de nespus (ca urmare a loviturii primite în 1990, la Moscova, i-a fost afectat centrul vorbirii; ar fi un noroc nesperat să se găsească, pe la prieteni, caseta pe care pictorul Nicolae Guţu i-a dăruit-o prin anii 80 ca să-şi imprime poemele, în lectură proprie, magistrală la acea vreme – şi acum îmi răsună în urechi: „Vin acasă./ Mă întorc în provincie./ Mai sentimental decât toată literatura/ sovietică moldovenească,/ de parcă aş fi fost toată viaţa pantof,/ care, deşi având limbă,/ abia acum s-a hotărât/ să vorbească”!), adevărate silogisme ale amărăciunii („Pe lângă scârba/ că m-am născut/ eu n-am greşit/ niciodată”, demnă de pana unui Cioran), fulguraţii sau mai degrabă scurtcircuitări ale neantului („Vidul este conştiinţa însăşi”; „Fericirea mea/ eclipsează extazul –/ viaţa e ireală, moartea la fel”, dar şi „Victimă/ a propriei/ probabilităţi/ haosul/ se repară/ prin noi”), ultimele sale versurile (de fapt, bruioane) sunt tot atâtea abjurări ale fiinţei („Urletul/ m-a îmbălsămat/ de-a dreptu-n/ nimicul/ isteric”, sau „Nimicul a emigrat din lucruri în mine/ Pot să zdohnesc fericit”) & ale limbajului („Ca să faci/ o carte/ despre ceva/ eşti obligat/ să aiurezi”, sau „Din câmpul/ de cărţi/ numai cartea aceasta/ nu va pricepe/ vreodată/ ce scrie/ în ea”, sau, mai radical: „Vreau să fac o carte/ pe care o adresez nimănui –/ nici mie cu prisosinţă”), în credinţa-i absolută că, nici mai mult, nici mai puţin, „Poezia este o rugăciune agresivă”.

De fapt, această schimbare de registru – dintr-unul major, pe-alocuri emfatic, à la Vâsoţki (fără a-l îngâna!), într-unul nu pur şi simplu minor, ci minimalist – anunţată deja în Daţi totul la o parte ca să văd, cât se poate de tranşant: „Odată cu soarta/ ar trebuie să-mi distrug poezia/ dacă mai sunt disident”, este una cu Schimbarea la Faţă, doar că fără Mântuire („nesuferita schimbare/ la faţă”, cutremurătorul final al poemului Declin, mai întunecat decât toată poezia lui Ioan Es. Pop, campionul en titre la lupte cu Îngerul). (Condiţia poetului – în special, a tipului de artist reprezentat de Cioclea – nu poate fi decât disidenţa, faţă de orice regim/autoritate!) Astfel că, atunci când se vede pe punctul de a deveni el însuşi un autor „canonic” – aşezat cap de serie al antologiei optzeciste Portret de grup; cenaclul ce-i poartă numele, de son vivant; spectacolul lui Andrei Sochircă de la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” etc. –, Cioclea se întoarce împotriva propriei sale opere, denunţându-şi poetica de altă dată: „Detergentul îi unica artă”. Consecvent până la capăt (citeşte: sfârşit!), face tabula rasa – asta vrea să spună, în ultimă instanţă, Daţi totul la o parte ca să văd, titlu pe care l-am şi reţinut pentru antologia de faţă. Or, ceea ce i se arată dincolo de acest „totul” nu mai ţine de văz (& aparenţe), ci chiar de viziune: „Taina fiinţei/ îmbelşugate/ o ducem/ niciunde/ cu noi” (versuri potrivite pentru inscripţia-i funerară). Zarurile au fost aruncate („Plec. Important. Nicăieri”); şi chiar dacă mai are nostalgia paradisului („Dar raiul răsare/ răsare şi-apune/ lângă picioarele/ mamei”), lucrul acesta nu-l împiedică – din contră! – să forţeze ieşirea din scenă, nu înainte de a trânti uşa (fiinţei sale?/ lumii întregi?): „Mă răzbun pe naşterea mea”. Cerc închis. Cercul Poeţilor Dispăruţi. Poeţi care trebuie redescoperiţi, cu fiece ediţie – prezenta, Cartier, 2018, fiind şi cea mai completă.

* * * * * * * * *

Tocmai încheiasem aceste rânduri fugare, când de la Stockholm a venit vestea decernării Premiului Nobel pentru Literatură unei poete, americana Louise Glück (n. 1943) – nu pot să nu-mi amintesc că, ori de câte ori se abţiguia în anii în care am fost cei mai apropiaţi prieteni (1987 – 1989), Eugen Cioclea se prezenta în gura mare ca fiind laureat Nobel (şi nu publicase, până în 1988, nicio carte!). Restul e tăcere şi/sau literatură…

Vezi comentarii

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG