Competiția dintre tendința etnocentrică și tentația democratică a fost cel mai important fenomen care a avut loc după înfrângerea comunismului. În cuvintele lui Adam Michnik, „deasupra ciocnirii dintre diferite perspective culturale și înțelegeri ale civilizației au stat controversele care creează probleme și mai concrete. Ce fel de politică ar trebui să ducem? Prin mijloace evolutive, fără utilizarea violenței, sau urmând logica prefacerii revoluționare și epurărilor? Ar trebui oare ca societatea să fie deschisă ori, din contră, închistată în propriile ei forme particulare?” (The Presence of Liberal Values)
Revoluțiile antitotalitare din 1989 au deschis multe căi de urmat
Pe măsură ce națiunile est-europene reapăreau ca actori importanți în arena internațională, viitorul lor părea și mai nesigur. Optimiștii au susținut de la bun început că democrația reprezenta singura lor alegere rațională. Pesimiștii, în schimb, au susținut că alegerile raționale sunt prea puțin frecvente în istorie și că tradițiile politice și culturale, precum și mitologiile, ar putea duce la ascensiunea unor noi regimuri autoritare bazate pe angoase și nevroze colective. Privind retrospectiv, un lucru este sigur: revoluțiile antitotalitare din 1989 au deschis multe căi de urmat. Dacă aceste țări vor rămâne democrații sau vor vira spre etnocrație, precum Ungaria lui Viktor Orbán, rămâne încă de văzut.
În urmă cu 81 de ani, invadarea Poloniei de către Germania hitleristă și ocuparea ulterioară a regiunii au dus la un război de lungă durată între Axă (Germania, Italia și Japonia) și Puterile Aliate (Marea Britanie, Franța și, după 1941, Uniunea Sovietică și Statele Unite). Al Doilea Război Mondial a lăsat întreaga Europă devastată economic și politic, creându-se astfel mediul perfect pentru expansiunea rapidă a stalinismului din URSS. Răspândirea comunismului în jumătatea estică a Europei i-a înspăimântat pe mulți actori politici și cetățeni ai națiunilor Europei Occidentale și a precipitat Războiul Rece dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică.
La rându-i, Războiul Rece, printre ale consecințe, a dus la proliferarea armelor nucleare la nivel global și la McCarthy-ism în Statele Unite. Prin urmare, înțelegerea Europei de Est este direct legată de securitatea globală și chestiunile de ideologie națională. Națiunile Europei de Est, spre a cita o veche parabolă pentru copii, sunt precum acele mici cuie vitale care țin fixată potcoava pe copită. Vreme de cincizeci de ani, lumea a șchiopătat înainte fără participarea națiunilor Europei de Est, însă aceeași lume s-a adaptat la instabilitate.
Această ajustare a fost relativ ușoară, pentru că regiunea la care ne referim aici a părut să opereze la cheremul unor politici comuniste esențialmente monolitice. Guvernele și oamenii de afaceri străini au înțeles că relațiile cu națiunile Europei de Est erau reglementate de către Moscova și partidele comuniste locale. Așadar, re-emergența unui anumit caracter multifațetat al acestor națiuni, specificitatea popoarelor, culturilor și politicii, i-au făcut pe observatorii externi să caute noi maniere de a aborda regiunea.
Fapt este că înțelegerea politicii și popoarelor est-europene, precum și a felului în care depind dinamicile regiunii de stabilitatea globală, necesită o anumită cunoaștere a istoriei, cel puțin de la începutul secolului XX. Renașterea nostalgiei central-europene după 1989, cu ale ei frecvențe habsburgice, a fost mai mult decât un fenomen cultural. A existat acolo și o tendință de a idealiza perioada imperiului și de a percepe Austro-Ungaria de dinainte de Primul Război Mondial ca pe un model pentru o posibilă Confederație Central-Europeană.
Opusă acelei tendințe „cosmopolite”, reînvierea vechilor mituri și iluzii despre rolul predestinat al comunității naționale (una presupus amenințată de influențele străine), precum și a altor pasiuni tribale arhaice considerate dispărute, dar și frecventele explozii de antisemitism din viața publică maghiară, poloneză, română sau slovacă, au arătat că tradițiile șovine precomuniste nu s-au stins după 1989.
