L-am prins în viaţă, în anii ’90 ai secolului trecut, pe Andrei Sârbu (6 decembrie 1950 – 14 aprilie 2000), „artistul plastic de factură intelectualistă, colorist extrem de rafinat (…) care garantează trăinicia podului tras între arta maeştrilor mai vârstnici ai generaţiei interbelice şi experienţele artiştilor contemporani”, tot el „unul dintre puţinii artişti plastici basarabeni (…) care nu au acceptat nici un fel de compromisuri şi nu au colaborat principial cu fostul regim totalitar din URSS” (Constantin Ciobanu), al cărui vernisaj – sub genericul „METAFORME. Andrei Sârbu in memoriam 1950- 2000” – a avut loc joi, 17 decembrie, la Centrul Expoziţional Constantin Brâncuşi din Chişinău.
Nu-i întotdeauna adevărat că „la umbra marilor stejari” nu creşte nimic, iar exemplul lui Andrei Sârbu constituie excepţia de rigoare – format în preajma marelui Mihai Grecu, fără a-i fi preluat şi maniera de a picta, mult mai tânărul său discipol a devenit la rându-i port-drapelul noii generaţii de artişti – nu mă refer neapărat doar la artiştii plastici! –, una eminamente a deschiderii & înnoirii limbajelor. Aş numi-o, preluând o mai veche idee a Simonei Popescu, chiar generaţia artiştilor-intelectuali, căci aceştia s-au format în egală măsură în ateliere şi biblioteci, privilegiind studiul. Toţi cei care l-au cunoscut pe Andrei insistă asupra acestei componente intelectuale; spre edificare, voi cita prezentarea pe care i-o face Vlad Bulat în panoramica sa O Antologie a picturii moldoveneşti. 1939 – 2015: „Andrei Sârbu este personalitatea-far a expresiei de tip experimental, considerat mult timp un artist underground, care făcea «joncţiunea» cu pletora avangardistă a lumii occidentale, fără a avea contact direct cu aceasta. El a re-trăit pe cont propriu, în izolarea aproape anaerobă a mediului în care a creat, fervoarea energetică şi expresivă a artei abstracte, expresionismului, abstracţiei lirice şi a celei geometrice. A activat şi în domeniul scenografiei, astfel că experienţele sale din sfera picturii le-a proiectat la scară largă, spre a fi percepute de un public cât mai larg. În ultimii săi ani a dus un mod de viaţă retras, dezamăgit cumva de evoluţia artei în post-comunism. Propriul său discurs plastic a devenit tot mai criptic, mai enigmatic, iar percepţia acestuia se făcea exclusiv prin cheia redundanţei de altă dată. A rămas, din punctul nostru de vedere, un neînţeles, un artist de factură anticipativă, astfel că «ecranele» sale pictate urmează a fi descifrate cândva, în viitorul mai mult sau mai puţin apropiat”.
Nu pot să nu mă întreb dacă această amplă expoziţie a reuşit să apropie acest viitor – eu cred că da, cu panaş; ce păcat că nici ministra Culturii, nici măcar secretarul de Stat, nici şefa Departamentului Culturii din cadrul primăriei municipiului Chişinău, nici vreo altă persoană oficială n-au binevoită să-i aducă omagiile pe care le-ar fi meritat la cei 70 de ani (din care, 20 postumi) –; cert este că în după-amiaza de joi, 17 decembrie, am văzut cu ochii noştri cum se pârguieşte lumina în gutuile & perele din pânzele lui Andrei Sârbu.
