Impactul magic al puterii în stalinismul clasic ar fi fost de neconceput în absența ideologiei. Ele s-au hrănit reciproc; puterea își trage capacitatea de fascinație din potențialul seducător al ideologiei. Omul este proclamat ca omnipotent iar ideologia supraveghează identificarea omului abstract cu puterea concretă. Venerarea puterii este înrădăcinată în disprețul față de valorile tradiționale, inclusiv cele asociate cu supraviețuirea rațiunii.
Este important, prin urmare, a rezista tentației gândirii critice, de vreme ce rațiunea este inamicul înregimentării totale. Pentru a-l cita pe unul dintre cei mai importanți (și feroci) complici ai lui Stalin, Lazar Kaganovici, „trădarea în politică începe mereu cu revizuirea teoriei”.
Într-unul din ultimele sale aforisme, Max Horkheimer a făcut aluzie la revoluția filosofică provocată de marxism. Apărarea demnității subiectului individual devine un demers sedițios, o provocare la adresa mitului prevalent al omogenității: „Oricât de condiționată social poate fi gândirea individuală, oricât de necesar poate fi asociată problemelor sociale, acțiunii politice, rămâne gândul individului care nu este doar un efect al proceselor colective, dar le poate însuși de asemenea ca obiect al său”. (Dawn and Decline, p. 239)
Șamanismul politic, practicat de așa-zișii adversari ai misticismului, se împotrivește încercărilor de a rezista asaltului continuu asupra minții. Marxism-leninismul, care a fost denumirea codată pentru ideologia nomenclaturii, și-a propus să domine deopotrivă sferele publică și privată ale vieții sociale. Omul, atât ca individ, cât și ca citoyen, a trebuit masificat. Cultul violenței și sacralizarea infailibilei linii de partid au creat subiecți total supuși pentru care orice crimă poruncită dinspre eșaloanele superioare era justificată în numele „strălucitoarelor zile de mâine”. Aidoma unui Eichmann mânat ideologic, „călăii benevoli” ai lui Stalin au acționat plecând de la ceea ce Hannah Arendt a numit thoughtlessness (absența gândirii).
Un climat de spaimă este necesar pentru a prezerva unitatea monolitică. Spre a cimenta această slabă coeziune, „personalitatea războinică” stalinistă a inventat figura diabolică a trădătorului: „Percepția tipic paranoidă asupra lumii ca arenă a unor ostilități mortale purtate în mod conspirativ de către un inamic insidios și implacabil împotriva sinelui, găsește o expresie puternic sistematizată în termenii simbolurilor politice și ideologice care sunt înțelese și acceptate pe larg în ambianța socială dată. Prin intermediul unei forme speciale și radicale de translație a afectelor private asupra obiectelor publice, această imagine a lumii este politizată. În viziunea rezultată a realității, agresorul și victima hărăzită sunt proiectate la scara marilor colectivități umane” (Robert C. Tucker, The Soviet Political Mind, pp. 40–41).
În accepțiunea lui René Girard, crearea de țapi ispășitori a hrănit o utopie eliberată de exploatare, antagonism și imperativul necesității. Originea acestei logici exclusive este, desigur, maniheismul lui Lenin, combatant și intransigent, esențializat în formularea kto kogo. Sau, pentru a ne întoarce la volumul din 1920 al lui Buharin, Economics of the Transition Period, forța revoluționară este „moașa” tranziției de la vechiul regim la o nouă ordine: „Trebuie să distrugă piedicile din calea dezvoltării societății, adică, pe de-o parte, vechile forme ale «puterii concentrate» care au devenit un factor contrarevoluționar—vechiul stat și vechile tipuri de relații de producție. Această forță revoluționară, pe de altă parte, trebuie să ajute în mod activ la formarea relațiilor de producție, fiind o nouă formă de «putere concentrată», statul noii clase care acționează ca braț al revoluției economice, modificând structura economică a societății” (vezi Bukharin and the Bolshevik Revolution, p. 92).
Pentru Buharin, la fel ca pentru Lenin sau Stalin, „straturile sociale demulate” ale vechiului au fost recombinate de un stat proletar prin etatizare, militarizare și mobilizarea forțelor de producție. Ulterior, autorul ABC-ului comunismului a conchis că „procesul de socializare în toate formele sale [sublinierea mea]” a fost „funcția statului proletar”. După cum am mai arătat în analizele mele, în procesul de eliminare a ambivalențelor societății sovietice, bolșevicii au introdus violența statală aleatorie printre funcțiile statului proletar. Teroarea a fost un mecanism esențial de rânduire a noii entități politice.
