Scriind eu mai demult despre încălzirea planetară și despre cum până și săptămânalul ultraliberal al finanțelor din Londra, The Economist, pledează cauza climaterică, am avut surpriza, previzibilă de altfel, de a citi comentarii iritate de la negaționiști climaterici care mă certau că nu știu că The Economist ar fi o publicație „de stânga”.
Stânga, auzi!... Prin părțile noastre ale lumii, „stânga” rămâne o vorbă de hulă. Atâtea confuzii pe la noi în legătură cu stânga și dreapta! Înainte părea simplu și fiecare știa unde se situează. „Stânga” era cu muncitorii. „Dreapta” – cu patronii. Umanismul moale al „centrului” era disprețuit.
Confuzii în jurul „liberalismului”
Pentru a reveni la confuzia în jurul săptămânalului liberal The Economist considerat la noi "de stânga", aici trebuie pornit de la confuziile în jurul termenului însuși de „liberalism”. Dintr-o americanizare excesivă, la noi termenul "liberal" a ajuns să însemne ceva "de stânga". Dar în tradiția politică europeană (și mai ales britanică), liberalii sunt ceea ce numim tradițional: "de dreapta". Cei doi termeni nu sunt deloc sinonimi de o parte și de alta a Atlanticului, ba chiar pot avea sensuri total diferite. Asta îmi amintește cum o traducătoare româncă mi-a ruinat odată un comentariu politic traducând "liberal" prin "de stânga", ceea ce făcea din întregul text un nonsens desăvârșit.
În Statele Unite, așadar, „Liberal” e cineva relativ de stânga, pe când în Europa un „liberal” este un adept al pieței și al libertăților individuale, deci se înscrie în dreapta tradițională.
Miturile noastre politice
Confuziile rămân însă foarte mari. Pe la noi încă se mai crede că economia este o știință, că în capitalism fiecare face ce vrea, iar „mâna nevăzută a pieței“ îi selecționează pe netrândavi. Astăzi, orice intelectual de la noi care se respectă trebuie să fie „de dreapta“ și să creadă în cele rezumate aici. Astfel, atunci când Gérard Depardieu se mutase în Matrix-ul lui Putin pentru a nu mai plăti taxe în Franța, se umpluse presa noastră de analize docte despre cum Uniunea Europeană taxatoare ar fi un soi de structură criptocomunistă, precum defuncta URSS, în vreme ce Rusia lui Putin, printr-o spectaculoasă răsturnare a rolurilor, ar putea deveni echivalentul Americii lui Reagan în fața comunismului eurocrat de la Bruxelles (unde, de altfel, domnește de mai bine de un deceniu un neoliberalism auster și inflexibil).
La prima vedere e greu de crezut că oameni inteligenți, cu pretenții de analiză și clarviziune, pot confunda birocrația și comunismul, însă uităm că e vorba de intelectualii români „de dreapta“. În realitate, a spune că UE = comunism e ca și cum ai spune că și China arhaică a împăraților era comunistă, întrucât avea o birocrație tentaculară și taxatoare. Capitalismul Europei occidentale a fost întotdeauna taxator, impozitele ridicându-se în țările scandinave și în Belgia la 50% și mai bine din venituri, dar oferind în același timp și cele mai performante servicii medicale din lume.
A devenit însă la modă în România să ataci UE, precum în acea scenă din Viața lui Brian de Monty Python în care un lider „revoluționar“ din Iudeea antică le aruncă acru complotiștilor: „Ce ne-au adus nouă romanii?“ (cum se întreabă azi: „Ce ne-a adus nouă UE?“) și înlătură iritat fiecare răspuns: drumuri, administrație, civilizație, responsabilitate civică etc…
„Capitalismul“ lui Putin vs „socialismul“ din UE
A doua modă este să ataci „socialismul“ european și să lauzi „capitalismul“ american dintr-o perspectivă caricaturală care nici în America nu există decât în mintea neo-conilor celor mai rupți de realitatea socială. Obsedații români ai „capitalismului“ laudă, așadar, o lume lipsită de compasiune și filantropie, o lume fără servicii sociale, în care creștinilor habotnici nu le mai pasă de văduvă și copil, împotriva preceptelor propriei lor religii, o lume în care dacă faci un sindicat ești comunist, iar dacă pui în discuție faptul că directorul unei bănci banditești și falimentare, salvată de către stat din banii publici, primește milioane în bonusuri în loc să fie dat afară pentru incompetență, dacă pui în discuție asta, înseamnă că ești un periculos socialist sau anarhist… în vreme ce Rusia lui Putin, care-i oferă azil milionarului Depardieu, după ce a masacrat în două războaie nordul Caucazului și a transformat Groznîi într-o Dresdă modernă, devine o țară a libertății.
Depardieu laudă democrația rusă în care protestatarii ajung la închisoare, iar două fete care s-au bâțâit fără talent într-o biserică au fost trimise în lagăr de muncă (Pussy Riot). Vorbim însă aici de adoratorii lui Țuțea, cu obsesiile lui fetișiste în direcția babelor murdare pe picioare care, rugându-se la icoane, valorează mai mult decât un Premiu Nobel ateu și democrat. Noroc că ocuparea Crimeii și invadarea Ucrainei le-au mai închis gura unora.
Astăzi, așadar, etichetele nu mai au puterea liniștitoare de dinainte. În drumul spre UE am văzut – și la noi, și la alții – comuniști rebotezați „socialiști” și îmbogățiți peste măsură, dar care continuă să-și zică „de stânga”, deși sunt doar „baroni tâlhari” populiști. S-a văzut că țările scandinave sau cele din Benelux, țări „capitaliste”, aplică programe sociale pe care Marx le-ar fi admirat.
S-a ajuns la situația hilară în care „conservatori” est-europeni toacă Occidentul pe care îl denumesc „neo-marxist”, în vreme ce împărtășesc mirajul „capitalismului“ american, dintr-o perspectivă caricaturală care nici în America nu mai există decât în mintea neoconservatorilor celor mai rupţi de realitatea socială (vezi mai jos și despre ce înseamnă azi „conservator”).
Ar trebui, așadar, găsite niște criterii definitorii, pentru că până la Revoluția Franceză stânga și dreapta nu aveau nicio valoare politică. Scrie în Evanghelia lui Matei 25:33 despre Isus ca un păstor care „va pune oile la dreapta, iar caprele la stânga Lui”... dar „stânga” și „dreapta” n-au nicio valoare acolo alta decât cea universală, cunoscută de antropologi, care favorizează simbolic mâna dreapta în culturile tradiționale.
Stânga-dreapta
În Parlamentul Revoluției Franceze, conservatorii, partizanii Vechiului Regim, stăteau în partea dreaptă, iar revoluționarii de tot soiul în stânga. Iată, însă, câteva criterii mai precise pentru azi, care vor ajuta:
-- „stânga” (sau „progresiștii”) sprijină o mai mare participare a majorității în societate; „dreapta” (sau „conservatorii”) caută să limiteze acel rol:
-- „stânga” dorește ca majoritatea să protejeze grupurile minoritare; „dreapta” vrea ca societatea să protejeze mai întâi drepturile individuale;
De aici decurg și teoriile economice și cele sociale etc. Dar de aici decurg și confuziile, căci delimitarea nu este niciodată limpede.
Cineva poate fi de dreapta în chestiunile economice, găsind în același timp că avortul, eutanasia și căsătoriile homosexuale trebuie să fie legalizate. E de dreapta economic, dar de stânga etic.
În Parlamentul European, de jumătate de secol încoace, conservatorii se aliază sistematic cu socialiștii
Exista socialiști care își afișează netulburați credința religioasă, pe când liberalii (de dreapta, nu-i așa?) sunt astăzi percepuți ca, mai degrabă, atei, cel puțin în Parlamentul European. La mijloc, creștin-democrații pun și mai tare în încurcătură. Deși ideologic de centru-dreapta, programul lor social se apropie, mai degrabă, de cel al socialiștilor. În Parlamentul European, de jumătate de secol încoace, conservatorii se aliază sistematic cu socialiștii, iar nu cu liberalii. Distincția stânga-dreapta este un vestigiu al Războiului Rece.
Când ajungem la chestiunea migrației, lucrurile se complică și mai tare ș.a.m.d. Și, desigur, se adaugă la asta o neînțelegere totală față de ce este „conservatismul”.
Ce este „conservatismul”
Problema cu auto-proclamații „conservatori” (și neo-creștini) români este că ei nu par să aibă habar ce e Conservatismul, cu majusculă. Ei sunt mai degrabă niște utopiști potențial perturbatori, însetați de carisme dubioase și gata să distrugă tot ceea ce un conservator autentic ar păstra.
Conservatismul (sau Conservatorismul) tradițional, moștenitor al Iluminismului, Aufklärung, implică ideea de a păstra ceva liniștitor, care s-a dovedit eficace într-o lume stabilă. Conservatismul e împotriva experimentelor și fanteziilor politice, fie ele de dreapta moderată sau extremă.
Noii revoluționari „conservatori” din România sunt însă mai degrabă populiști, altfel zis se situează la antipozii conservatorismului clasic, cum o arată și insistența lor pe religie, care pentru conservatorii autentici era o chestiune privată. Ei se folosesc de religie ca de o armă, ceea ce un conservator n-ar face nici în ruptul capului.
Noii sectanți „conservatori” din România sunt utopiști și alarmiști potențial distrugători, ceea ce un conservator n-ar fi niciodată. Ei nu au ce conserva, pentru că ei doresc o lume nouă (cea de azi fiind pentru ei putredă, stângistă și invadată din afară) și anunță, cu insistență milenaristă, sfârșitul celei actuale, sfârșit adus de stângiști și refugiați. De aceea, ei caută și aplaudă măsuri extreme, imediate, de restrângere a unor libertăți, propuse de lideri autoritari, ceea ce un conservator ar refuza să contemple.
Ai noștri nu au ce conserva, pentru că ei vor o lume nouă, lumea lui Bolsonaro, sau a rău-perdantului Salvini, de pildă. Or, Bolsonaro nu este un conservator, ci dimpotrivă: un total perturbator al ordinii conservatoare.
Conservatismul este practic și metodic și respectă adevărul în dezbateri. Conservatorii români sunt însă mai degrabă niște răzvrătiți stridenți, la antipozii calmului conservator. Conservatorismul este practic și metodic și respectă adevărul în dezbateri. Cei din România care își spun „conservatori” sunt la fel de revoluționari, în sens negativ, pe cât erau Lenin sau Che Guevara. Ei vor modificarea profundă a lumii actuale, ceea ce un conservator ar refuza fie și ca ipoteză.
Noii sectanți „conservatori" văd iminența sfârșitului lumii, adus de stângiști și refugiați, și caută măsuri extreme, imediate, ceea ce un conservator autentic ar refuza să contemple. Ei se folosesc de religie ca de o armă, ceea ce un conservator nu ar face nici în ruptul capului.
Disprețul lor pentru fapte concrete și pentru presa tradițională iarăși nu are nimic conservator. Conservatorii sunt pentru programe economice înțelepte și calculate; sectanții noștri în schimb sprijină războaiele comerciale cum au fost cele lansate de Trump, perturbatoare ale economiilor.
Apoi, conservatorii autentici sunt împotriva cultului personalității, pe când noii sectanți adoră figurile puternice, iar pe lângă partea populistă mai sunt și elitiști, pentru că vedem în România servilitatea cu care sunt înconjurați mini-profeții români purtători de diplome străine și presupuși a se situa dincolo de orice critică și atingere.
În sfârșit, conservatorismul era o doctrină universală, pe când sectanții revoluționari vin acum cu sângele și națiunea și religia patriei.
Pe scurt, conservatorii erau moștenitorii Iluminismului și ai liberalismului. Sectanții noștri însetați de revoluție de dreapta și de lideri cu carismă sunt total opusul acelei moșteniri luminate.
De aceea, deceniul de criză economică mondială 2008 – 2018, care a văzut naționalizări, parțiale sau complete, ale băncilor falimentare din Occident a generat la noi unele comentarii pline de surprindere sau reproș în jurul faptului că, după ce ne-au impus neoliberalismul, occidentalii aplică astăzi la ei acasă măsuri „de stânga”, ba chiar de tip „socialist” și „marxist”.
Tot de aceea, etichete rigide precum: „The Economist este o publicație de stânga” (afirmație falsă, oricum) nu fac decât să adâncească confuzia. Mai degrabă, cei care fac asemenea afirmații își trădează sărăcia conceptuală, precum și faptul că de acolo de unde se situează ei oricine este „de stânga”.
Ce este PPE, „conservatorii”, formațiunea aflată la originea UE
Intr-adevăr, toate marile figuri fondatoare ale UE au fost PPE sau precursori creștin-democrați ai partidului, de la Schuman și Adenauer, trecând prin De Gasperi si până la Helmut Kohl, toți au fost PPE, promovând federalismul european și împăcarea franco-germană intr-o vreme când mulți socialiști încă mai flirtau cu euro-comunismul si cu Moscova.
PPE este cea mai eurofilă formațiune politică din Parlamentul European, mai mult chiar si decât majoritatea politicienilor de stânga. Deși latura sa umanist-crestină a fost mult atenuată in ultimele doua decenii, simbolurile rămân, cum ar fi de pilda coroana de 12 stele pe fond albastru care simbolizeaza Europa si care nu e altceva decât coroana Fecioarei in iconografia catolică clasică. Cele 12 stele nu au simbolizat vreodată numărul de tari din UE, stelele au fost 12 de la inceput si sunt apostolii din coroana Fecioarei.
In Parlamentul European, dreapta moderatã a crestin-democratilor se afla dintotdeauna între-o infruntare permanenta cu socialistii. Primii au actualmente 217 de locuri, ceilalti – 189, dintr-un total de 751. Cele doua formatiuni sunt rivale in special pentru chestiuni de putere si bani: controlul comisiilor parlamentare si fondurile pe care le primesc grupurile transationale.
PPE nu este un partid al dreptei dure
Crestin-democratii (Partidul Popular European, PPE, din care face parte si PNL-ul) nu sunt de altfel un partid de dreapta in sensul est-european, dur, al termenului. Ei nu sunt o masonerie capitalistă. Dreapta reala in Parlamentul European incepe cu liberalii, minoritari. Paradoxul e doar aparent, intrucat crestin democratii europeni sunt mai apropiati de socialisti in chestiunile sociale si economice si se deosebesc mult de liberali. Se întâmplã deseori ca PPE sa voteze in chestiuni economice alaturi de socialisti si impotriva liberalilor. Etichetele dreapta-stanga sint astfel foarte nuanțate in contextul Parlamentului European.
PPE azi
E un grup transnațional compus din oameni cu interese diverse si din formațiuni politice heteroclite. PPE este apoi, ideologic, mult mai compozit decât socialistii. Desi ramane principalul grup, PPE e o formatiune ce se straduie din ce in ce mai greu sa-si gaseasca o linie politica coerenta. Contururile sale ideologice au devenit tot mai confuze, pe masura ce PPE a acceptat ca membri unele formatiuni politice de tendinta neoliberala. Asa a fost FIDESZ din Ungaria, al lui Viktor Orban, sau asa a fost cand a fost primit din Italia partidul lui Berlusconi. Formatiuni ad-hoc, create in jurul unor personalitati al caror profil politic nu corespunde vechiului mesaj umanist si crestin-democrat pe care s-a construit PPE. La fel, din România a fost primit PNL-ul, deși teoretic e un partid liberal... Teoretic, doar.
***
În R. Moldova diferențierea partidelor în cele de dreapta şi cele de stânga este una convențională. Nu este bazată nici pe departe pe o apartenență ideologică bine conturată sau pe o competiție de viziuni de politici, ca în democrații consolidate, ci mai curând pe un antagonism geopolitic şi identitar, constată analistul politic Mihai Mogîldea de la Institutul pentru Politici şi Reforme Europene:
„În programele electorale ale partidelor nu există o delimitare la nivel de politici, în sensul în care partidele de dreapta din R. Moldova la fel vin cu inițiative sociale, de solidaritate, redistribuirea veniturilor care sunt mai degrabă specifice unor platforme de stânga, iar platformele de stânga promovează iniţiative care sunt mai degrabă specifice unor programe ale partidelor de dreapta.”
Judecând după sondajele de opinie majoritatea cetățenilor R. Moldova ar avea mai curând o orientare doctrinară clasică de stânga, pledând pentru un stat puternic, care gestionează direct economia, redistribuie veniturile, asigură protecţie socială garantată şi respectarea drepturilor cetățenești. Numai că, observă analistul Mihai Mogîldea, stânga politică are un handicap fiind încă de mulţi confundată şi asociată eronat cu fostul regim totalitar comunist, iar, dreapta, prin contrast, se poziționează în opoziție față de rămășițele acelui sistem totalitar și se orientează spre valorile „europene”:
O să găsiţi foarte puţine platforme, partide, care sunt aproape inexistente, care ar promova nişte valori autentice de stânga
„În R. Moldova, la ora actuală, o să găsiţi foarte puţine platforme, partide, care sunt aproape inexistente, care ar promova nişte valori autentice de stânga. Lipsa acestora este o cauză a percepției generale că sintagma de stânga este automat conectată la regimul comunist ceea ce este o greşeală. Nu am observat să fi avut în R. Moldova partide autentice de stânga care de fapt să promoveze un discurs de stânga şi nu să existe această diferențiere în funcţie de vectorul geopolitic. Această diferențiere este una falsă.”
Mihai Mogîldea este de părere că cetăţenii ar trebui să aprecieze partidele după alte criterii decât cele doctrinare sau geopolitice: „Să analizeze platformele politice, programele electorale şi să vadă dacă partidele într-adevăr se concentrează pe probleme de ordin intern ale ţării, care sunt reale, importante pentru cetăţeni, probleme care trebuie soluţionate imediat pentru că afectează viaţa cetăţenilor sau dacă se concentrează pe probleme false, inventate, care nu sunt nici măcar de actualitate şi care sunt promovate cu scopul de a muta dezbaterea către o pistă falsă. Asta probabil ar fi divizarea cea mai importantă pe care cetăţenii ar trebui să o facă la ora actuală”.
