„M-am ascuns în toaletă, ca să evit să dau mâna cu fostul șef al poliției. Dacă s-ar întâmpla una ca asta, m-am gândit eu, atunci, cu siguranță, soția mea nu m-ar mai lăsa să intru în acasă. Am așteptat câteva minute, apoi am ieșit. Kiszczak era însă în continuare acolo și mi-a întins mâna. Bliţul camerelor, clicurile aparatelor foto. Așa mi-am pierdut eu virginitatea politică”.
Este un extras din memoriile lui Adam Michnik (jurnalist polonez și fost disident) despre evenimentele de acum 30 de ani. Astfel, în februarie 1989, în Polonia a început așa-zisa Masă Rotundă - Okrągły Stół – negocieri purtate de Partidul Muncitoresc Polonez (comunist), care a pierdut în mod clar puterea, și opoziția reprezentată de sindicatul „Solidaritatea”. Cel cu care Adam Michnik a încercat să evite strângerea de mână era generalul Czesław Kiszczak, fostul șef al Ministerului polonez al Afacerilor Interne și unul dintre inițiatorii legii marțiale introduse în Polonia în decembrie 1981. Kiszchak a fost implicat în cazurile de arestare a disidenților și suprimarea dură a protestelor antiguvernamentale ale muncitorilor din Polonia. În momentul descris în pasajul de mai sus, Kiszchak tocmai venise să îi salute, în numele autorităților, pe foștii săi adversari, prezenți la prima întâlnire a Mesei Rotunde.
„Perestroika” (Restructurarea) demarată de Mihail Gorbaciov era în plină desfășurare. Puterea comunistă era gata să se prăbușească, iar acest lucru era tot mai vizibil - dacă nu pentru cei din URSS, atunci pentru cei din Europa de Est, cu siguranță. Aproape simultan cu debutul Mesei Rotunde în Polonia, a fost acceptat sistemul multipartid în Ungaria - țară ce se bucura de reputația „celei mai vesele barăci din lagărul socialist". Pe 15 februarie 1989, ultimii soldați sovietici au părăsit Afganistanul după un sângeros și inutil război de zece ani. Cu toate acestea, nimeni n-ar fi putut prezice pe atunci, la sfârșitul iernii lui 1989, o evoluție atât de rapidă a evenimentelor din următoarele luni. La sfârșitul anului, în foștii sateliți est-europeni ai URSS, la putere ajunseseră deja fie foști disidenți, fie comuniștii ocupați cu „Perestroika”, care au dezmembrat rapid sistemul creat de predecesorii lor.
Jurnalistul și istoricul britanic de origine maghiară Victor Sebestyen este unul dintre cei care au urmărit îndeaproape o bună parte a revoluțiilor anticomuniste din Europa de Est. La două decenii de la evenimente, el a publicat cartea „Revoluția din 1989. Căderea imperiului sovietic”. Astăzi, 10 ani mai târziu, într-un interviu acordat postului Radio Svoboda (serviciul rusesc al Europei Libere), Victor Sebestyen se întreabă de ce locuitorii fostului lagăr socialist s-au dezamăgit atât de mult în democrație, iar euroscepticismul și încrederea în liderii politici populiști și autoritari au crescut? Altfel spus, astăzi, se află în ascensiune ceva total diferit de acele speranțe pe care oamenii le-au exprimat, în acel „an minunat” - 1989 - pe străzile Varșoviei, Berlinului, Pragăi, Budapestei, Bucureștiului, Sofiei.
Europa Liberă: Care dintre evenimentele din ‘89 din Europa de Est îl considerați a fi cel mai important din punct de vedere politic: triumful sindicatului „Solidaritatea” din Polonia, revoluția de catifea din Cehoslovacia, căderea zidului Berlinului, răsturnarea sângeroasă a dictaturii lui Ceaușescu în România?
Victor Sebestyen: „Cred că cea mai importantă a fost Căderea Zidului Berlinului. Acest eveniment a arătat cel mai clar și într-un mod cu totul simbolic faptul că imperiul comunist se prăbușește. Revoluția de catifea din Cehoslovacia, în schimb, a ilustrat foarte bine ideea și caracterul unei schimbării a puterii fără vărsări de sânge. A existat atunci o imensă aspirație către libertate exprimată de un număr foarte mare de oameni și o atmosferă oarecum solemnă, o atmosferă de festival (cu excepția primelor evenimente și încercării brutale de a dispersa demonstrația studențească) și, mai ales, o atmosferă pașnică - și eu cred că anume asta au și vrut oamenii.
Nu au fost doar niște revoluții anticomuniste, au fost niște revoluții naționale, fiecare având specificul său...
Un lucru important trebuie înțeles: situația s-a dezvoltat în mod specific în fiecare țară aparte. Nu au fost doar niște revoluții anticomuniste, au fost niște revoluții naționale, fiecare având specificul său. Aceste revoluții sunt percepute adesea ca un singur eveniment - acel „an minunat” al Europei de Est - dar, de fapt, totul s-a întâmplat, deși aproape simultan, în mod diferit în locuri diferite. Acest lucru a fost deosebit de evident în cazul ultimei dintre revoluțiile din 1989, cea din România, care, spre deosebire de celelalte, nu a trecut fără vărsări de sânge. Toate aceste revoluții au avut fiecare specificul său național”.
Europa Liberă: De ce s-a remarcat România atât de mult? De ce nu s-a produs și aici o revoluție „festival”, ci s-a transformat în ceva mult mai dramatic?
Victor Sebestyen: Pentru că a fost singurul caz în care regimul nu a dorit să recunoască faptul că timpul său s-a epuizat și s-a opus activ schimbării. În alte cazuri, a fost vorba, de facto, de negocieri privind predarea puterii. Întrucât liderii comuniști ai Europei de Est au realizat (după ce Uniunea Sovietică a anunțat, practic, că nu va veni să apere aceste regimuri cu forța) că vor trebui să ajungă cumva la un compromis cu oponenții lor. Ceaușescu, care era demult izolat de realitate și, totodată, oarecum mai puțin dependent de URSS, nu a realizat ce se întâmplă, și a decis să lupte pentru putere. Ca urmare, revoluția din țara sa a căpătat un caracter violent”.
Europa Liberă: Care dintre factori au avut cel mai important rol pentru victoria revoluțiilor din `89: „Perestroika” din URSS, care a condus, așa cum ați observat deja, la o schimbare drastică a politicii Moscovei față de sateliții săi; sau, totuși, procesele interne din țările Europei de Est? Revoluția a venit mai degrabă „din afară” sau „din interior”?
Victor Sebestyen: „Uniunea Sovietică a fost afectată puternic de o serie evenimente care au avut loc anterior. Perestroika nu a apărut din neant. Ea a fost precedată, printre multe altele, de o severă criză financiară și economică, în care s-a pomenit sistemul sovietic în anii '80. Un alt factor a fost războiul prelungit din Afganistan, pe care URSS l-a pierdut în cele din urmă. Acest lucru a descurajat și alte experimente militar-politice, demonstrând slăbiciunea sistemului. Scăderea prețului la petrol a făcut o gaură imensă în bugetul sovietic în acea perioadă. Toate aceste probleme i-au absorbit toată atenția lui Mihail Gorbaciov și conducerii URSS. În același timp, a devenit clar că imperiul devenise o „plăcere” mult prea costisitoare. Vreau să remarc faptul că istoria prăbușirii comunismului în Uniunea Sovietică și în țările Europei de Est este o istorie complexă, care presupune existența unei combinații de cauze și motive și nu a unui singur factor decisiv.
Să nu uităm și de acel factor subiectiv, care a fost alegerea lui Gorbaciov în calitate de lider al URSS, un lider care a ajuns la concluzia că menținerea dominației în Europa de Est este posibilă doar cu mari jertfe umane și, evident, cheltuieli enorme, care nu merită acel efort. Gorbaciov nu a fost, în mod clar, un imperialist prin convingere. Gorbaciov a luat decizii corecte pe baza unor motive greșite. El a rămas comunist, deși unul moderat, crezând sincer (lucru lesne de înțeles, dacă e să analizăm documentele, discursurile publice, transcrierile reuniunilor guvernamentale de atunci etc.) că refuzul menținerii unei dominații dure în Europa de Est va duce oarecum la întărirea regimului său reformist din Uniunea Sovietică. Aparent, s-a mizat pe faptul că liberalizarea internă și externă a sistemului sovietic va duce la creșterea popularității acestui sistem și va permite punerea în valoare a tuturor acelor „avantaje ale socialismului”, pe care le remarcă cu atâta plăcere ideologii săi. A fost o iluzie perfectă, o greșeală imensă. Dar mulți „maiștri ai Perestroikăi" au crezut sincer în ea”.
Gorbaciov a luat decizii corecte pe baza unor motive greșite...
Europa Liberă: Acum, după 30 de ani, alte iluzii par a lua naștere. „Democrații de primul val”, care au acces la putere în 1989, credeau că fostele „barăci ale lagărului socialist” vor deveni rapid țări democratice prospere. Câte ceva s-a reușit într-adevăr de-a lungul anilor, țările din regiune s-au alăturat UE și NATO. Au fost și multe alte lucruri care nu au funcționat sau au funcționat doar în parte. Starea de spirit din societate este însă mai degrabă una sumbră, populismul e în vogă și, din câte se pare, idealurile lui `89 au fost uitate în majoritatea statelor est-europene. De ce?
Victor Sebestyen: „Problema rezidă în faptul că toate aceste state nu știau prea bine pe atunci încotro exact vor să se îndrepte. Starea generală era: „vrem să fim parte a Europei”, dar ce este Europa, cum este ea organizată și cum poți deveni parte din aceasta – erau idei din cele mai vagi și departe de realitate. Ar fi fost straniu să ne așteptăm la faptul că o societate cu o slabă tradiție democratică să se trezească deja în a doua zi după căderea comuniștilor că a devenit stat de drept cu o democrație puternic dezvoltată. La urma urmei, cea mai mare parte a Europei de Est, la mijlocul secolului trecut, a pășit direct din fascism sau autoritarism în dictatură comunistă. Pentru cei care au venit la putere după 1989, să fii parte a Europei a însemnat, în primul rând, să te alături blocului NATO și să te protejezi de influența Rusiei și apoi să aderi la Uniunea Europeană, văzută, în principal, ca o modalitate de a-ți revigora economia prin injectarea unor sume mari de bani din Vest”.
Europa Liberă: Cum se explică relativa nostalgie pentru vremurile comuniste de altădată? Este departe de a fi o tendință de masă, dar este o atitudine destul de des întâlnită printre reprezentanții generațiilor mai în vârstă.
Cea mai mare parte a Europei de Est a pășit direct din fascism sau autoritarism în dictatură comunistă...
Victor Sebestyen: „Socialismul nu a fost același în aceste țări. Am vizitat adesea Ungaria și Polonia până în 1989. Nu a existat aici acea sărăcie totală ca în alte părți. Cetățenii acestor țări, în primul rând, a Ungariei, aveau posibilitatea să călătorească în Occident, fără mari probleme. În anii `80, au existat chiar anumite rudimente de presă liberă aici. Triumfa așa-zisul „gulaș-comunism” - o economie parțial liberalizată, alimentată de împrumuturi externe. Da, a existat dominația unui partid, dar nu și represiuni în masă, cu excepția perioadei de lege marțială din Polonia. Toate aceste state erau însă lipsite total de „materia” democrației – ideea despre ce înseamnă separarea puterilor, instanțele independente etc. Toate acestea au trebuit construite de la zero. În ceea ce privește prosperitatea, revoluția-89 a adus-o parțial pe aceasta, deși nu imediat și nu peste tot. Țările din regiune s-au dezvoltat destul de rapid în primii 20 de ani de postcomunism. Budapesta, Praga sau Varșovia nu pot fi comparate azi cu ceea ce erau ele sub comuniști. Privită din perspectivă istorică, UE este un succes fenomenal.
Apoi a venit criza globală, care a început în 2008. S-a dovedit că rădăcinile acestei prosperități nu sunt tocmai foarte adânci, în schimb, nemulțumirea societății greu lovite de criză a provocat schimbări dramatice în viața politică - nu numai în Europa de Est, ci și în partea sa vestică și în Statele Unite ale Americii. Este ceea ce numim noi, de regulă, „creșterea populismului”, iar eu aș numi „pierderea bunului simț în politică”. Acești ani au arătat clar cât de adânci sunt rădăcinile antiliberaliste în cultura politică a multor țări. Este un tablou deprimant, e destul să te uiți ce se întâmplă în Ungaria. A trebuit să-și ia rămas bun de la multe iluzii, evident. Toate acestea au început, cred, încă în anii '90, odată cu războiul din fosta Iugoslavie, care a arătat extrem de clar care este puterea distructivă a naționalismului”.
Europa Liberă: Pe de altă parte, dacă e să analizăm ultimii 30 de ani dintr-o altă perspectivă, Uniunea Europeană a fost „visul de aur” al majorității cetățenilor est-europeni, dezamăgirea și creșterea euroscepticismului au apărut mai târziu. Nu a contribuit oare la acest lucru chiar Bruxellesul, care a grăbit, adesea prea forțat, procesul de integrare europeană, privind cu aer de superioritate la „noua” Europă, ca și cum ar spune: „Ați vrut subvenții europene? Poftiți, dar închideți gura și faceți ce vi se spune”?
Criza migranților din 2015 a fost un mare „cadou” pentru naționaliști și populiști...
Victor Sebestyen: „Bineînțeles, Uniunea Europeană nu este perfectă și nici nu a fost vreodată perfectă. A făcut greșeli, evident că a făcut. Criza migranților din 2015 a fost un mare „cadou” pentru naționaliști și populiști - nu numai în estul, dar și în vestul Europei: în Franța, Austria, Olanda etc. Introducerea prea rapidă a monedei unice, a monedei euro, a fost, de asemenea, o greșeală. Dar, din perspectivă istorică, UE este un succes fenomenal. Pacea și creșterea nivelului bunăstării pe parcursul a trei generații este aproape fără precedent în Europa. Trebuie remarcat însă faptul că, în cazul Uniunii Europene, țările din fostul bloc sovietic au aderat la UE deja după 15 ani de la revoluția din 1989, știind foarte bine încotro se îndreaptă și ce acceptă - mă refer la regulile și valorile generale de care se ghidează Uniunea Europeană.
Și dacă în societatea din estul Europei s-a răspândit convingerea precum că UE nu este altceva decât posibilitatea de a obține subvenții și de a trăi cum îți poftește inima, anume această convingere le era inoculată insistent alegătorilor de către politicienii locali din est. Și ei continuă să manipuleze și acum opinia publică în acest fel. În Ungaria, cea mai mare problemă pe care o invocă politicienii în ultimii ani este problema imigraților. Asta deși, imigrație ilegală nu există, de facto, în această țară. Problema este exact la polul opus: emigrarea! Prea mulți maghiari (în special, cei tineri și cu studii) părăsesc țara în căutarea unui loc de muncă în străinătate”.
Europa Liberă: În aceste condiții, Rusia începe să pară o alternativă politică atractivă, ba chiar una civilizată care are un lider puternic, valori conservatoare, anti-occidentalism, „catarame spirituale” – altfel spus, întregul set pregătit cu grijă de propagandiștii Kremlinului?
Victor Sebestyen: „Cred că e vorba de geopolitică pură. În cazul Moscovei, este dorința de a slăbi Uniunea Europeană și NATO, pe care continuă să le considere nici măcar nu concurenți, ci adversari. Ei bine, cu privire la posibila refacere a sferei de influență a Rusiei departe de granițele sale, în Europa Centrală - puțini oameni cred serios în acest lucru. Un astfel de scenariu este foarte puțin probabil. Rusia de astăzi nu este nici pe departe URSS-ul de pe vremuri, care deținea o putere imperială enormă și o ideologie cu multe pretenții globale, ideologie care suna, până la o vreme, destul de convingător pentru mulți. Popularitatea lui Putin și a politicilor sale au crescut într-adevăr pe anumite segmente ale societății, dar în nici o țară europeană acest fenomen nu poate fi numit Mainstream”.
Europa Liberă: Cartea dvs. despre revoluțiile din 1989 începe cu propoziția: „Aceasta este o poveste cu un final fericit”. Dacă ne limităm doar la cadrul acelui an, sfârșitul a fost unul cu adevărat fericit: sătui de regimurile autoritare, milioane de oameni au vrut să scape de acestea și au reușit acest lucru. Astăzi, la 30 de ani distanță, începem să înțelegem însă că istoria noii epoci, începută odată cu revoluția-89, nu mai pare deloc atât de univocă. Ne mai putem aștepta oare încă la un „final fericit”?
Victor Sebestyen: „Sincer să fiu, dacă aș fi scris acum această carte, aș fi începe cu o altă frază. Totuși, eu continui să cred în democrația liberală, în ciuda tuturor greșelilor și slăbiciunilor pe care aceasta le demonstrează uneori. „Democrația neliberală” (formulă pe care o poți auzi uneori de la Viktor Orban, de exemplu) este un oximoron, există o contradicție internă între acești termeni. Democrația fără liberalism, fără libertăți și garanții pentru toată lumea este o potențială dictatură. Acest fapt se poate manifesta deja foarte repede. Sper însă că, de această dată, nu vom depăși limitele care separă democrația de o nouă formă de autoritarism”.
