În romanul său autobiografic Grădina de sticlă (Chișinău, Cartier, 2018), Tatiana Țîbuleac descrie foarte tulburător senzația ei ciudată, când, la școală în adolescență în Republica Moldova, citește prima oară un text în română cu alfabet latin (până atunci citise doar în chirilice). Are o senzație stranie de ceva familiar, dar în același timp exotic si străin.
Într-o scenă, profesorul scrie pe tablă „mama” cu litere latine, iar copiii citesc „tata”, obișnuiți cu forma lui -т- în chirilice, când este găsit în litere italicе în cărți, sau când e scris de mână: тата = mama.
Determină oare alfabetul o limbă?
Independența Moldovei, în urmă cu trei decenii, a adus cu sine, ca un prim element exterior vizibil, cultural și simbolic, revenirea la alfabetul latin, iar deceniile în care s-a scris în chirilice permit retrospectiv o serie de reflecții despre raportul între scriere și limbă
O cultură complexă se poate obișnui cu un alfabet în aparență total neadecvat limbii. O arată complexitatea uriașă a scrierii japoneze, care a trebuit să adapteze scrierea chineză, deja nesfârșit de greoaie, unei limbi, japoneza, care nu are absolut nimic în comun cu chineza. De la o limbă tonală, monosilabică (chineza), scrierea a trebuit adaptată unei limbi polisilabice și lipsită de tonuri (japoneza).
Probleme de o cu totul altă natură vedem în scrierea tibetană, unde s-a adaptat artificial un sistem de scriere al unei limbi flexionale – sanscrita – către tibetană, care este o limbă monosilabică, precum chineza, dar care a evoluat atât de mult fonetic de la adoptarea scrierii încoace, încât deseori nu există în aparență nicio legătură între scrierea cu litere derivate din sistemele indiene și structura sonoră a cuvântului tibetan.
Sau, un alt exemplu, este cel al limbii turce, care vreme de multe secole s-a scris în alfabet arab, alfabet cu totul nepotrivit pentru structura fonetică a limbii, cu armonia sa vocalică inflexibilă și bogată, în vreme ce scrierea arabă nu permite decât indicarea a trei vocale simple.
Sigur, româna s-a scris vreme de secole în alfabet slavon, însă convențiile cărturarilor nu aveau nimic de-a face cu cele impuse în timpul regimului sovietic. Acolo unde Neacșu de la Câmpulung a trebuit să improvizeze (în 1521), scriind pur și simplu fonetic, așa cum auzea el, sau cum pronunța singur cu voce tare în vreme ce scria, româna în chirilice din Moldova de până în 1989 (când RSSM a trecut la alfabetul latin) nu a făcut decât să imite convențiile românei scrise în litere latine, păstrând cratimele, liniuțele de despărțire între particulele gramaticale, lucruri ce fuseseră total inexistente în scrierea veche slavonă a românei.
Româna din Moldova în chirilice nu făcuse de fapt decât să înlocuiască literele latine cu cele corespondente slavone, păstrând toate celelalte convenții ortografice.
(Am mai scris aici despre cum transcrie corect fonetic cuvintele și numele din alfabet chirilic în română.)
Cum alfabetul ales politic poate fi uneori nepotrivit limbii
Kazahstanul la rândul său a luat recent decizia de a trece la alfabetul latin de la cel chirilic, singura republică turcofonă ex-sovietică unde încă se mai folosește alfabetul chirilic rămânând acum Kirghizia (Tadjikistanul, tot cu chirilice, e persanofon, vorbind farsi, iraniana scrisă în chirilice).
Ca și în cazul deciziei Academiei române de a ne recomanda nouă scrierea cu  din A și convențiile interbelice, trecerile acestea de la un alfabet la altul sunt la fel de politizate azi pe cât a fost de politică decizia lui Stalin de a impune alfabetul chirilic peste tot în afară de Georgia, Armenia (cu sisteme de scriere vechi, cu o estetică aparte) și cele trei țări baltice (alfabet latin).
Inițial, până prin anii 1930, URSS a impus tuturor acestor popoare din Asia Centrală și din Caucaz alfabetul latin, pentru a le forța să renunțe (în puținele locuri în care se scria pe atunci) la cel arab și pentru a sparge unitatea lumii islamice, în special a celei turcofone central-asiatice.
Invers, China a încurajat întotdeauna, până azi, impus chiar, minorității turcofone, musulmane, uigur din Xin Jiang (Turkestanul chinez) scrierea în alfabetul arab, pentru a-i îndepărta pe uiguri de verii lor din Kazahstanul și Kirghizia sovietice. Echivalentul a ceea ce a făcut URSS-ul lui Stalin impunând scrierea în chirilice tadjicilor, deși tadjika este exact aceeași limbă cu persana (farsi) din Iran și cu dari din Afganistan, acestea scriindu-se în alfabet arab.
Acum, dincolo de paradoxul politic și abuzurile istorice, alfabetul latin sau cel chirilic sunt infinit mai adecvate structurii fonetice și sintactice a limbilor turcice decât cel arab. Vocalismul bogat și armonia vocalică a limbilor turcice (ca să nu mai vorbim de cele caucaziene) fac ca scrierea în arabă să fie imposibil de citit pentru cine nu are solide studii de lingvistică și istorie. Artificii greoaie de la un scrib la altul pentru a reda sau sugera vocalele și armonia au făcut ca trecerea cu forța la alfabetul latin impusă de Atatürk să fie un real progres cultural. La fel a fost și în URSS, oricât de incomod e adevărul: un real progres.
La sovietici, situația a fost însă mult mai complicată: după perioada de trecere obligatorie la alfabet latin, care a durat un deceniu și jumătate, până în anii 1930, a urmat impunerea obligatorie a celui chirilic. In multe cazuri, regulile de fonetizare în chirilice au fost special croite pentru a face ca limbi foarte apropiate să pară și mai distincte în scris: cercheza și kabarda, de pildă (limbi caucaziene de nord-vest), sau balkara și karaceai (limbi turcice din Caucaz), pentru a căror transcriere au fost adoptate în chirilice așa reguli încât să le facă să pară foarte diferite pe hârtie.
Iar în cazul unor limbi care nu fuseseră practic niciodată scrise până în sec. XX, precum cecena și avara (și toate limbile din Daghestan), limbi caucaziene de nord-est, lingviștii sovietici au creat sisteme de scriere în chirilice de la zero. Uneori cu mult succes.
Peisajul lingvistic al ruinelor URSS este așadar extrem de complex, iar manevrele și capriciile politice ale dictatorilor de azi, precum Aliev în Azerbaijan, sau Nazarbaev în Kazahstan, complică și mai mult situația. Pentru că acolo unde lingviștii vicleni ai lui Stalin născoceau convenții distincte în chirilice pentru a face aceste limbi să pară cât mai diferite, trecerea haotică de azi, necoordonată, de la chirilice la alfabet latin în țările central-asiatice creează distincții și semne diacritice în scriere latină la fel de absurde de la o țară la alta pe cât erau convențiile sovietice în chirilice.
Departe de a se apropia de modelul turc din Turcia, aceste limbi aleg uneori reguli de transcriere la fel de opuse și contradictorii cum sunt de pildă, mai aproape de noi, faptul că în polonă SZ redă Ș, iar S e S, pe când în maghiară este exact invers (SZ = S, iar S = Ș). Sigur, aici avem limbi din familii distincte, polona și maghiara nu sunt înrudite, deși vecine, dar în cazul limbilor turcice central-asiatice trecerea la alfabetul latin nu schimbă nimic din haosul creat dinadins în chirilice. Uneori chiar complică.
Și, în unele cazuri, trecerea la alfabetul latin e total nerecomandată. De pildă, alfabetul chirilic creat pentru limba cecenă de eternii dușmani ai caucazienilor, rușii, este atât de bine gândit, atât de frumos adaptat limbii prin jocul cu semnul moale ь și cel tare ъ și prin adăugarea unui singur semn suplimentar, I majuscul latin, fără nici un fel de diacritice, încât în ciuda aversiunii lor pentru Rusia până și ultranaționaliștii ceceni și islamiștii din rezistență continuă să scrie în chirilice. Încercările de a trece la alfabetul latin au fost un dezastru. Pentru a reda în script latin extrem de bogatul fonetism al limbii cecene trebuiau folosite atât de multe diacritice și convenții greoaie încât un text cecen în alfabet latin aduce cu unul vietnamez, încărcat de virgulițe, căciulițe, puncte și bare. Așa că s-a rămas la chirilice, din pragmatism.
Asta pentru a spune că un sistem de scriere e foarte adesea un act politic ce nu ține neapărat seama de logică sau de facilitarea folosirii. Am văzut-o și în România cu Academia.
„Alφabetуl de tranziție”
Să mai spunem că în momentul trecerii lente de la alfabetul slavon la cel latin, biserica ortodoxă română, de tendință pravoslavnică, s-a opus sistematic și cu îndârjire reformei. Atunci când Ion Heliade Rădulescu și-a publicat Gramatica românească, mitropolitul Grigore, care era și președinte al Eforiei școlilor, blestema astfel:
— „Cine sunteți voi să cutezați a strica limba românească și a vă atinge de legea și de credința pravoslavnică? Ce sunt eresurile acestea? Unde mai e Alfa și Omega, nelegiuiților, dacă voi ați lepădat pe omega? S-a dus și legea și credința de când s-au dus acele vremi când niște oameni ca d-alde voi era arși de vii. Surghiun am să vă fac pe toți câți ați ieșit din cuibul dracului.” (citat în: Ștefan Cazimir, Alφabetуl de tranziție, Cartea Românească 1986, pp. 93-94 ).
„Alfa și Omega” din imprecațiile mitropolitului, prima și ultima literă ale alfabetelor grec, dar și vechi slav (Α și Ω, mici: α și ω), se referă, desigur, la fraza din Apocalipsă: „Eu sunt Alfa și Omega, Cel dintâi și Cel de pe urmă, Începutul și Sfârșitul.”
Bunul mitropolit nu se gândea, cum se vede, că ceilalți creștini, care foloseau alfabetul latin dintotdeauna, își trăiseră credința fără pilda cu Alfa și Omega, încă de la traducerea Bibliei în latină de către Sfântul Ieronim în sec. al IV-lea.
***
La 32 de ani de la revenirea la grafia latină şi oficializarea limbii române, în R. Moldova continuă polemica privind denumirea limbii, o polemică mai veche generată, în mare parte, de norma constituțională care stipulează că limba de stat este cea moldovenească. Recent, Academia de Ştiinţe a Moldovei a lansat un apel către noii lideri de la Chișinău cerându-le să modifice Constituția și să recunoască statul oficial al limbii române. „Repunerea în normalitate legislativă a denumirii corecte a limbii noastre ar pune capăt infinitelor discuții inutile care se duc în jurul acestei probleme, tuturor speculațiilor care se fac de câteva decenii…”, se spune, între altele, în apel.
Președintele Parlamentului Igor Grosu, liderul Partidului Acţiune şi Solidaritate, care deţine în parlament o majoritate confortabilă, dar insuficientă pentru a opera modificări în Legea Supremă, a promis că va da curs acestui apel însă doar atunci când va avea certitudinea că demersul este sprijinit de un număr suficient de deputaţi.
Doctorul habilitat în filologie, profesorul universitar Iraida Condrea consideră că polemica privind denumirea limbii, alimentată de-a lungul anilor mai ales de politicieni în scopuri electorale, este de fapt una falsă şi cu o priză din ce în ce mai mică în rândul populaţiei:
Toţi cei trecuţi prin şcoală... înțeleg că ceea ce se învaţă în şcoală este limba română
„Persoanele particulare, vorbitorii folosesc sintagma „limba moldovenească” foarte rar. Limba moldovenească este numită aşa printr-o tradiţie, printr-un fel de lene de a redenumi lucrurile şi mai ales că este o sintagmă care nu deranjează. Foarte multă populaţie înţelege însă şi o diferențiere a aspectului limbii vorbite, atunci când îi spunem limbă moldovenească şi limbă română. Toţi cei trecuţi prin şcoală şi care nu au trecut ca gâsca prin apă, dar care au învăţat şi însuşit nişte lucruri, înțeleg că ceea ce se învaţă în şcoală este limba română... Or limba vorbită la noi are foarte multe caracteristici şi regionale, şi are foarte multe particularităţi care vin din bilingvism, din prezenţa masivă şi influenţa limbii ruse. Iată această variantă mai puţin literară care se foloseşte de foarte mulţi vorbitori este considerată limbă moldovenească. Aceasta ar fi o nuanță de deosebire… Şi, de fapt, când vorbim despre trecerea la grafia latină anume acest lucru s-a diminuat foarte mult, ideea că acestea ar fi două limbi diferite, pentru că atunci când aici, în RSSM se scria cu grafie chirilică, iar la Bucureşti se scria cu grafie latină, atunci şi grafia era folosită ca idee că avem altă limbă, diferită de cea română.”
Doctorul în filologie Iraida Condrea constată că în cei 32 de ani de la demararea unor încercări de asanare a limbii vorbite și de curățare de rusisme a „dulcelui grai moldovenesc” din stânga Prutului, prăpastia dintre uz și normă s-a mai îngustat, dar încă mai persistă. Mult mai delicată este totuşi situaţia în stânga Nistrului, unde procesele de revenire la grafia latină au fost înăbușite cu o mare rezistenţă, iar reminiscențele se mai păstrează – în şcoli cu predare în limba moldovenească se foloseşte şi azi alfabetul chirilic.
