Negocierile pentru formarea unui nou guvern la București se poartă de cel mult o săptămână și totuși pare că a trecut o veșnicie.
Ultima fază a produs o curioasă înțelegere între Partidul Național Liberal și Partidul Social-Democrat: nu unul, ci doi premieri ai coaliției, dar prin rotație. Florin Negruțiu (republica.ro) i-a și găsit fomulei un nume: Ciolacîțul. Părerea jurnalistului despre respectivul aranjament se vede chiar din titlu: „Opriți rotativa, că vreau să cobor: Premierul Ciolacîțu sau jumătate de om călare pe jumătate de iepure șchiop”. Negruțiu aseamănă bătălia celor doi șefi de partid, Ciolacu și Florin Cîțu, pentru întâietate în ocuparea postului de premier cu un cunoscut joc pentru copii, „Scaunele”, în care la fiecare rundă cineva rămâne fără scaun. Așa că „Niciunul (dintre cei doi politicieni, scrie Florin Negruțiu) nu vrea să-l lase pe celălalt să stea primul, conștient fiind că nu-i va mai veni rândul dacă cedează. (...)Principiul rotativei nu poate funcționa decât într-o civilizație politică bazată pe încredere și pe respectarea cuvântului dat”.
Iulian Anghel, de la Ziarul financiar, e mai preocupat de ce va însemna concret noua coaliție, dincolo de disputa pe numele premierului: „avem, practic, de-a face cu o structură mamut care va controla 85% din cele 3.200 de unităţi administrativ-teritoriale. Că aceasta se va numi PCR sau USL-2 (adică Partidul Comunist Român sau Uniunea Social-Liberală 2), cărora dintre protagonişti le mai pasă, atâta vreme cât nimeni nu va mai deranja pe nimeni ?”
Complicităţile, iar nu solidarităţile, vor asigura supravieţuirea ei
Ioan Stanomir (contributors.ro) e de aceeași părere, dar merge și la consecințe : „Coaliţia social-liberală pe cale de se naşte nu are altă justificare decât naşterea unui cadru care să permită distribuirea de resurse şi parazitarea bugetului de stat. Complicităţile, iar nu solidarităţile, vor asigura supravieţuirea ei. Durata ei de viaţă este una limitată prin chiar natura acestui aranjament încheiat acum. Mai devreme sau mai târziu PSD va tinde să încerce cucerirea întregii puteri”.
Acum, când mai multe țări din Est se trezesc din abulie și caută să redreseze direcția democratică a statului, Hari Bucur-Marcu caută o explicație pentru defazarea flagrantă a României. Și o descoperă cronică : „La alții, scrie el pe site-ul ziare.com, o fi fost altfel, dar la noi, în România, regimul politic comunist a căzut din cauză că nu oferea niciun viitor”. Altminteri, „foamete, represiune sau dorința de libertate, românul mediu și masiv majoritar avea soluții altele decât schimbarea de regim (ipocrizia, descurcăreala, adusul acasă de la serviciu, relațiile, mita, cârcoteala în șoaptă și altele asemenea)”. Schimbarea de regim a oferit în sfârșit, în decembrie 1989, o perspectivă, concretizată ulterior în aderarea la NATO și la Uniunea Europeană. Ce se întâmplă acum, după alți 15 ani? A dispărut iar perspectiva. Se trăiește în acest prezent în care nimeni nu mai pomenește de viitor. „De unde și activarea celor care propun ca viziune de viitor întoarcerea în trecut. (…)Dacă am avea vreo viziune de viitor, pentru cel puțin o generație de acum înainte, asemenea activiști ar fi la fel de irelevanți pe cât sunt astăzi cei care conduc gândirea colectivă națională, dacă îi știe cineva cine sunt ei”.
