O tânără scriitoare originară de la Tiraspol, Larisa Kalik, care la 21 de ani a lansat o carte despre realitățile traumatizante din așa-numita armată transnistreană, povestește într-un interviu la Europa Liberă despre frica și lipsa de perspective în care trăiesc în stânga Nistrului oamenii nemulțumiți de regimul de la Tiraspol, care nu pot miza nici măcar pe un sprijin din partea Chişinăului; despre sărăcia și lipsa de perspective din regiunea separatistă, devenită ostatică intereselor economice ale companiei Sheriff; despre atitudinea oamenilor față de așa-zisele alegeri ale liderului de la Tiraspol unde singurul candidat real este Vadim Krasnoselski, dar și despre viitorul tinerilor din regiunea transnistreană.
Larisa Kalik este prima persoană căreia i-a fost deschis dosar penal pentru extremism în regiunea transnistreană de către administrația de la Tiraspol. Motivul este cartea Anul Tinereții, despre realitățile din armată transnistreană. În cartea publicată acum doi ani cu susținerea organizației pentru apărarea drepturilor omului People in Need din Cehia, 12 tineri își povestesc experiențele traumatizante prin care au trecut în anul în care au fost înrolați în armată și care, în multe dintre cazurile relatate, le-a afectat profund sănătatea, destinul și viitorul.
Cartea Anul Tinereții a fost lansată exact acum doi ani, în cadrul Clubului 19 de la Tiraspol, un club unde se adunau tinerii și care între timp a fost și el închis, din cauza persecuțiilor din partea administrației transnistrene. Larisa Kalik, dar și tinerii prezenți la acea discuție, spuneau că armata transnistreană este „o versiune demo a închisorii”.
În cei doi ani care au urmat regimul de la Tiraspol a restrâns la maxim orice libertăți democratice în regiunea separatistă, reducând la tăcere – prin persecuții, intimidări, dosare penale și arestări – orice voce critică sau orice exprimare de nemulțumire din societate.
Larisa Kalik nu mai poate reveni acasă să-și vadă bunicii și părinții – acolo ea ar urma să fie imediat arestată și judecată. Larisa a fost nevoită să plece nu doar de la Tiraspol, ci și din Republica Moldova, pentru că se simțea urmărită inclusiv la Chişinău. Ea spune că nu se simțea în siguranță, mai ales pe fundalul cazurilor de răpiri de persoane de pe teritoriul Republicii Moldova de către structurile paramilitare transnistrene.
Europa Liberă: Larisa Kalik, buna ziua! Mă bucur să ne vedem în studioul de la Chişinău al Europei Libere. Mi-am dorit de mai multă vreme să avem o ocazie să stăm de vorbă și așa s-a întâmplat că acum, în decembrie, ne-am putut vedea. Și se întâmplă să fie și o aniversare – doi ani din momentul în care v-ați prezentat cartea în Clubul de la Tiraspol al Centrului Apriori. Și se poate spune că de atunci viața Dvs. s-a schimbat destul de mult.
Larisa Kalik: „Da, s-a întâmplat acum doi ani. A fost o experiență interesantă care are ecouri până acum. Dar încerc să trăiesc nu doar cu această carte, nu doar cu acele evenimente.”
Europa Liberă: Povestiți-ne ce s-a schimbat în acești doi ani în viața Dvs. Numele Dvs. a devenit unul de rezonanță și de referință în Transnistria, atunci când se vorbește despre represiunile de acolo sau despre persecutarea celor nemulțumiți sau chiar a vocilor critice și a celor care relatează despre realitățile de acolo.
Larisa Kalik: „Eu cred că alura de „extremist” care s-a format în jurul numelui meu s-a datorat faptului că dosarul meu a fost printre primele. Dar eu cred că oamenii împotriva cărora au fost deschise mai târziu dosare penale în baza diferitor capete de acuzații merită mult mai multă atenție, pentru că ei au avut de suferit mult mai mult. Există precedente când persoanele au fost nevoite să plece pentru mult timp, așa cum s-a întâmplat cu Irina Vasilaki, care s-a confruntat direct cu organele puterii.
La fel, sunt mulți alți oameni care acum ajung la închisoare...
Așa că rezonanța pe care o are numele meu se datorează faptului că a fost primul caz de acest fel. Însă oamenii de după mine au avut de suferit mult mai mult.”
Europa Liberă: Dar și Dvs. ați fost nevoită să plecați – mai întâi din Transnistria, iar apoi, din câte am înțeles, și din Moldova. Adică nici în cazul Dvs. nu a fost foarte ușor. Plus că la 20 de ani să ai deschis un dosar penal pentru extremism este o experiență dură, să spunem așa.
Larisa Kalik: „Este o experiență interesantă, care îți face cunoștință imediat cu realitatea în care nu există loc de iluzii. Când creșteam, în Transnistria, înțelegeam că este un loc specific, dar cred că în ultimii doi ani am aflat despre acest loc mult mai multe decât în restul timpului în care am stat acolo.”
Europa Liberă: Dar acolo ați fost eminentă la școală, ați fost un cetățean corect, dar totuși la un moment dat v-au apărut niște întrebări în legătură cu realitățile din societate.
Larisa Kalik: „Chiar eminentă nu am fost. Am fost o rebelă încă din școală, pentru că nu-mi plăceau multe lucruri acolo. Dar unul dintre factorii care au influențat decizia mea de a scrie această carte a fost că există multe teme în Transnistria despre care toată lumea înțelege totul, pe care le discută undeva la ei în bucătărie, dar foarte puțini sunt cei care vorbesc despre asta.
În Tiraspol nimeni niciodată nu discută lucrurile care sunt cu adevărat importante…
Noi nu avem presă liberă: avem câteva posturi de televiziune, există niște ziare foarte „specifice” și nimeni niciodată nu discută lucrurile care sunt cu adevărat importante și care chiar merită atenție. Așa că am avut impresia că trebuie să înceapă cineva să schimbe măcar cumva aceste lucruri. Și consecințele care au urmat le-am văzut cu toții.”
Europa Liberă: Credeți că acolo se pot produce schimbări? Pentru că, aveți dreptate, și alți oameni mi-au spus că este ireal să discuți undeva deschis despre lucrurile care se întâmplă. Este imposibil. Și nu este un lucru salutat, eufemistic vorbind.
Larisa Kalik: „Eu sunt cam pesimistă în această privință, în ultimul an. Și pentru următorii cinci ani voi privi, la fel, cu pesimism situația din Transnistria, pentru că pe 12 decembrie la noi au loc alegerile președintelui…”
Europa Liberă: Aici li se spune „așa-zisele alegeri”.
Larisa Kalik: „Da, așa-zisele alegeri. Și există doar doi candidați, unul dintre ei este actualul președinte Vadim Krasnoselski, iar numele celui de al doilea puțin cine l-a auzit și puțin cine îl va auzi și de acum încolo. Acesta nici măcar nu a avut o campanie electorală.
Așa că eu mă îndoiesc că în viitorul apropiat se vor produce schimbări, pur și simplu pentru că lipsa unei schimbări la putere și regimul actual sunt prea solide. Și acei câțiva oameni care se vor pronunța împotrivă și vor vorbi în vreun fel despre asta vor avea aceeași soartă ca și toți ceilalți. Și într-un final și aceste voci vor fi reduse la tăcere. Și va fi liniște și va continua ceea ce se întâmplă acum – propagandă și toate celelalte.”
Europa Liberă: Larisa, Dvs. țineți legătura cu oamenii din Transnistria, mai aveți conexiuni acolo, prieteni, rude, cunoștințe, probabil că urmăriți rețelele de socializare și presa de acolo. Ce atitudine au oamenii față de ceea ce se întâmplă acum, față de aceste așa-zise alegeri, unde este atât de evident că totul este trucat. Este ca într-un spectacol: un om dintr-un sat din raionul Grigoriopol care vrea să devină președinte, dar în campania electorală nimeni nu i-a auzit nimeni numele și nu i-a văzut poza. Iar pe de altă parte este Vadim Krasnoselski, care este peste tot, mereu și oriunde. Este atât de evident că nu este un proces democratic, că nu sunt alegeri reale. Cum privesc oamenii aceste lucruri, cum le percep? Ei înțeleg caracterul de spectacol teatralizat a ceea ce se întâmplă?
Larisa Kalik: „Păi nu există nici măcar spectacol teatralizat. Ar fi fost, dacă ar fi apărut vreo trei candidați care ar fi mimat platforme electorale, dar ar fi fost evident că va câștiga Vadim Krasnoselski.”
Europa Liberă: Adică nici măcar acest lucru nu mai este necesar?
Larisa Kalik: „Aici nici măcar nu mai este nevoie să se mimeze o anumită legitimitate și democrație, despre asta nu poate fi vorba. Impresia mea este că lor le este lene să facă un efort în plus, pentru că și așa lucrurile sunt clare. La alegerile precedente erau anumite discuții, erau niște evenimente, erau niște candidați. În acest an acest lucru nu se întâmplă. Așa că nu se poate vorbi nici măcar despre un caracter teatralizat. Pur și simplu toți înțeleg foarte bine totul.
I-am întrebat pe mai mulți cunoscuți dacă planifică să meargă la alegeri. Nimeni nu merge…
Iar oamenii cu care am discutat văd totul foarte bine și încearcă să trateze aceste lucruri ca pe ceva absurd, cu o anumită ironie, amuzament și zâmbet. Pentru că a percepe această realitate ca pe ceva serios ar fi prea crud în raport cu propria persoană.
Oamenii văd toate aceste lucruri. I-am întrebat pe mai mulți cunoscuți dacă planifică să meargă la alegeri. Nimeni nu merge. Și ei privesc cu toții aceste lucruri cu ironie, ca pe ceva absurd și suprarealist. Ei înțeleg că nimic nu se va schimba. Și acest lucru îi motivează pe oameni să plece în continuare din această regiune.”
Europa Liberă: Cum și de ce mai aleg oamenii să continue să trăiască într-o astfel de regiune în secolul XXI, când informația nu mai are hotare, când lumea din jur este atât de mare și de diversă și în comparație cu care realitățile din Transnistria nu pot fi numite altfel decât absurde. Este ca o repetare a trecutului, fără să fie clar de ce ar fi nevoie de acest lucru. Cum reușesc oamenii să supraviețuiască acolo?
Larisa Kalik: „Marea majoritate am impresia că nu-și pune astfel de întrebări, pentru că totul se petrece pe fundalul unui nivel foarte scăzut de viață. Și atunci când oamenii nu au asigurate necesitățile de bază, când trebuie să se gândească cu groază că au de plătit facturile sau de cumpărat haine pentru copii, ei nu au timp să se gândească la materii înalte, ei sunt preocupați mai degrabă de cele curente.
Toți sunt foarte nemulțumiți – dar ce ar putea face cu asta, când salariul este de 200 de dolari?...
Iată de ce mulți oameni nu conștientizează aceste lucruri și este mai degrabă o excepție atunci când cineva reacționează sau conștientizează ceea ce se întâmplă în jur. Pentru că în marea lor majoritate oamenii sunt ocupați cu mica lor viață personală – acest lucru se întâmpla la fel la Chişinău, la Tiraspol, sau la Cabul, chiar nu are nicio importantă – oamenii mereu sunt preocupați de propria lor realitate.
Cei care se gândesc mai mult la aceste lucruri, cei care analizează critic, ei fie deja și-au făcut bagajele, fie au plecat demult. În marea lor majoritate oamenii trăiesc la fel – cu salarii mici își rezolvă micile lor probleme cotidiene. Ei înțeleg că locuiesc într-o regiune foarte specifică, dar ce ar putea face cu asta? Așa că, atunci când oamenii sunt prinși în astfel de probleme, gânduri despre schimbare nu le vin în cap. Toți sunt foarte nemulțumiți – dar ce ar putea face cu asta, când salariul este de 200 de dolari?”
Europa Liberă: Pe ce mizează puterea în Transnistria? Se pare că singura opțiune pentru Krasnoselski este să rămână un fel de împărat pe un teritoriu pârjolit. Puterea, Sheriff, Krasnoselski – ei văd ceea ce se întâmplă în jurul lor sau ei nu sunt foarte preocupați de felul în care trăiesc oamenii?
Larisa Kalik: „Eu cred că această întrebare trebuie să le-o adresați lor. Aș fi și eu curioasă să aud răspunsul la aceste întrebări. Eu cred că lor multe lucruri le convin, sunt mulți bani la mijloc și cu cât mai mult se vor strânge șuruburile, cu cât mai mulți oameni nemulțumiți vor pleca, cu cât mai puțini vor vorbi – cu atât mai liniștiți se vor simți ei și anturajul lor. Iar faptul că ceilalți oameni sunt ca niște marionete pentru ei – acest lucru nu contează. Așa mi se pare mie. Iată de ce ar fi interesante astfel de întrebări la conferința de presă a lui Krasnoselski. Dar cel mai probabil el nu va răspunde.”
Europa Liberă: Larisa, am văzut o postare recentă a Dvs. pe Facebook unde spuneați că sunt anumite lucruri pe care simțiți că le-ați pierdut în acești doi ani. Ce anume ați pierdut? Ați devenit dintr-o dată un tânăr scriitor vizibil și relativ cunoscut, însă anumite lucruri au dispărut din viața Dvs.
Larisa Kalik: „Mie nu-mi place faptul că nu pot să vin încolo. Eu știu că oricum nu aș fi trăit în Transnistria și nu mi-aș fi construit viața la Tiraspol – aș fi plecat, într-un fel sau altul. Însă faptul că lipsește însăși posibilitatea de a merge încolo mă indispune.
Mie nu-mi place că libertatea mea este limitată. Aș vrea să am în orice moment posibilitatea de a veni acasă…
Eu simt că aș vrea să vin, chiar dacă ar pentru o oră, aș vedea ce se întâmplă, m-aș întrista și aș pleca – dar ar fi fost o decizie a mea personală. Mie nu-mi place că libertatea mea este limitată. Și eu simt că aș vrea să am în orice moment posibilitatea de a veni acasă, de a-mi vedea apropiații, eu vreau să vin și să mă simt în siguranță. Dar deocamdată nu pot avea aceste lucruri și pentru mine acest lucru este o pierdere.
Dar pe de altă parte eu înțeleg că am obținut multă experiență interesantă și încerc în astfel de momente să privesc mai mult către posibilitățile pe care le-am obținut decât către lucrurile pe care le-am pierdut. Cam așa funcționează mecanismul de protecție.”
Europa Liberă: Sunt curioasă care a fost soarta acelor tineri despre care ați scris în carte. Ați urmărit în vreun fel ce fac ei, ce s-a întâmplat cu ei în tot acest timp?
Larisa Kalik: „Mulți dintre ei au plecat.”
Europa Liberă: Din cauza cărții? Sau din alte motive?
Larisa Kalik: „Cred că este decizia lor personală, pentru că oamenii vor să-și câștige bani de viață, vor să aibă mai multe posibilități. Știu că unii sunt la Moscova, unii sunt în Europa. Iar cei care au rămas și cu care mențin legătura își trăiesc mica lor viață personală, din fericire toate aceste lucruri nu i-au afectat. Așa că totul decurge firesc, adică această carte nu a influențat viața lor așa cum s-a întâmplat în cazul meu.”
Europa Liberă: Dar am citit undeva că puterea de acolo a încercat să afle, să facă anchete interne și să identifice tinerii care au povestit pentru carte.
Larisa Kalik: „Da, cu unul dintre tineri s-au purtat discuții la MGB, departamentul de securitate, l-au invitat „la o discuție”, cum se numește acest lucru. Și atunci a stat câteva ore la interogatoriu. Din câte știu, s-au purtat cu el chiar fără agresivitate, fără violență, au încercat doar să-mi compromită numele, i-au spus ce om rău sunt că l-am implicat în toate aceste lucruri. Dar asta nu a dus la urmări negative – doar s-a discutat cu el, au încercat să afle lucruri noi și de atunci din câte știu nu s-a mai „lucrat” cu el.”
Europa Liberă: Dar însăși faptul invitării la Securitate este de natură să exercite presiune psihologică asupra omului…
Spuneți-mi, în cazul Dvs., și nu doar, cât de departe de Transnistria trebuie să pleci ca să te simți în siguranță?
Larisa Kalik: „În cazul Irinei Vasilaki ea a fost nevoită să plece în Belgia, unde a trăit într-un centru pentru refugiați. Probabil că aceasta este distanța care i-a permis ei să se simtă în siguranță.
Mie mi-e suficient că nu sunt în Transnistria. Și dacă sunt în Ucraina sau în Moldova – este deja locul în care mă simt, plus-minus, protejată.”
Europa Liberă: Am discutat un pic mai devreme despre alegerile din regiunea transnistreană. Dvs. spuneți că totul este rău. Pe de altă parte toată presa locală arată mereu cât de mult se construiește în Transnistria, cât de frumoase sunt havuzurile, parcurile și așa mai departe, străinii care vin la Tiraspol observă și ei schimbarea la față a orașului. S-ar putea crea impresia că nu este totul chiar atât de rău în Transnistria – poate că totuși este bine cu actuala putere?
Larisa Kalik: „Îmi place să privesc postul nostru de televiziune TSV, post transnistrean – este plăcerea mea matinală, când privesc știrile lor unde se povestește cât de bine este totul, cât de plăcut este de trăit, ce puncte medicale minunate se construiesc la noi și cât de bune sunt drumurile. Și da, aceste lucruri chiar se întâmplă, bravo lor, fac măcar ceva.
Dar oamenii în continuare au salarii și pensii foarte mici, lucrătorii medicali, cel puțin până recent, primeau kopeici...
Da, ei circulă pe drumuri bune, dar dacă ei sunt nevoiți pe parcursul unui an întreg să-și pună bani de-o parte pentru a-și putea permite un concediu undeva pe lângă Odesa, acest lucru înseamnă totuși că nu este totul chiar atât de bine. Și nu există niciun fel de garanții sociale, nu există nicio siguranță pentru un viitor cât-decât sigur.
Iată de ce da, este plăcut că sunt havuzuri frumoase și se poate ieși undeva la o plimbare, dar acest lucru nu acoperă toate necesitățile populației, care are nevoie de exemplu de studii de calitate, care nu există în Transnistria. Studiile de aici nu sunt valabile nicăieri în afara acestei mici republici – acestea sunt parțial recunoscute doar de Rusia. Atestatele noastre școlare trebuie legalizate în Republica Moldova pentru a putea merge mai departe la studii și de cele mai multe ori se poate merge doar în CSI. Iată de ce cred că drumurile frumoase, pavajul și arcurile de triumf sunt lucruri minunate, dar există și probleme mult mai serioase care trebuie soluționate.”
Europa Liberă: Larisa, cât de reale sunt acele voci critice care se mai aud? Săptămâna aceasta a apărut o declarație pentru susținerea democrației în Transnistria, semnată de câteva zeci de persoane. Cât de reale sunt aceste voci, există oare într-adevăr în Transnistria oameni care nu doar discută la bucătărie despre lucrurile care nu le plac din realitatea în care trăiesc, dar sunt și capabil să facă ceva pentru măcar a încerca să schimbe această realitate?
Larisa Kalik: „Astfel de oameni există. Ei sunt puțini, dar ei există și încearcă să schimbe ceva. Eu văd cum unii oameni lucrează în condiții extrem de dificile, ei se ocupă de acordarea asistenței juridice oamenilor care au nevoie, aceștia încearcă să apere cumva drepturile omului. Așa că înțeleg că astfel de oameni există. Ei sunt foarte puțini și invidiez răbdarea și puterea de fier care există în interiorul acestor oameni. Dar ei sunt foarte puțini și le este foarte greu să lucreze.
Și aș vrea ca decidenții să le observe muncă, să atragă mai multă atenție celor care măcar cumva luptă și îi ajută și pe alții, inclusiv cu asistență juridică. Ar fi foarte important ca acești oameni să fie observați, să fie aduși în studiouri, să li se dea posibilitatea să vorbească și să fie vizibili. Pentru că într-adevăr astfel de oameni sunt foarte puțini. Cei mai mulți sunt cei care încearcă să închidă ochii la toate întrebările care pot să apară.”
ONU e la curent, OSCE e la curent, toți ceilalți sunt la curent cu ce întâmplă în Transnistria. Dar oamenii oricum stau în închisori…
Europa Liberă: Mai este o problemă, Larisa, în faptul că atunci când încerci să discuți cu un om care locuiește acolo și care este nemulțumit, el se teme. El se teme pur și simplu de faptul că poate fi amenințat fizic, că poate să dispară sau poate să-și piardă locul de muncă și să rămână fără surse de venit în Transnistria. Iată de ce mulți fie încearcă să-și ascundă identitatea când vorbesc, fie nu au puterea sau chiar posibilitatea de a vorbi. Cum pot fi ajutați acești oameni?
Larisa Kalik: „Foarte bună întrebare. Dacă aș ști, probabil că aș încerca să-i ajut. Și îi înțeleg foarte bine. Am văzut astfel de oameni, am vorbit cu ei, oameni care se tem pentru securitatea lor.
Și eu cred că problema este că ei nu au nicio garanție că cineva ar putea să-i ajute. Pentru că foarte mulți sunt la curent – ONU e la curent, OSCE e la curent, toți ceilalți sunt la curent – cu ce întâmplă în Transnistria. Dar oamenii oricum stau în închisori. Și eu am impresia că o implicare mai puternică din exterior, susținerea pentru acești oameni și evitarea „ochilor închiși” asupra acestor probleme din partea experților și oamenilor care pot influența lucrurile ar schimba mult situația. Pentru că de unul singur este foarte greu să te aperi în Transnistria. Așa că aici observatori externi trebuie cumva se ajute.”
Europa Liberă: Sfatul Dvs. – care sunt lucrurile concrete pe care le poate face Chişinăului? Acum noua putere vorbește foarte mult despre faptul că „vom avea grijă de oamenii, cetățenii noștri care locuiesc în stânga Nistrului”. Deocamdată sunt doar declarații. Care sunt lucrurile concrete care i-ar ajuta pe locuitorii regiunii transnistrene? Și ce ar putea face organizațiile internaționale care critică faptul că în Transnistria nu există libertate de mișcare, libertate de gândire și de exprimare și așa mai departe? Ce se poate face într-o regiune care este închisă, care este foarte puternic militarizată și care este total netransparentă?
Larisa Kalik: „Aș vrea să pot să răspund și la această întrebare, dar înțeleg că competențele mele în acest domeniu nu sunt suficiente.”
Europa Liberă: O privire din interior? Uneori aceasta este mai importantă.
Larisa Kalik: „Eu cred că trebuie susținut mai puțin regimul existent.”
Europa Liberă: În ce mod? La ce fel de susținere vă referiți? Pentru că, formal, nimeni nu-l susține, cu excepția Rusiei, așa cum ați spus și Dvs., cu gaze și alte lucruri.
Larisa Kalik: „Pai iată această susținere ar fi bine să fie oprită. Pentru că atunci când Rusia „are grijă” în felul acesta și susține Transnistria, acest lucru închide ușile pentru organizațiile internaționale care ar fi putut face ceva.
Oamenii trebuie să știe că se pot salva, că pot beneficia de protecție pentru ei și pentru cei apropiați…
Este o întrebare foarte complicată și, din nou, nu am suficiente competențe pentru a răspunde la ea, dar simt că oamenii au mare nevoie să știe că pot veni și primi ajutor.
Pentru că în momentul în care pe numele meu a fost deschis dosar penal și împreună cu juristul meu scriam scrisori deschise în Rusia, care este garantul respectării drepturilor constituționale ale oamenilor (parte în formatul de negocieri 5+2), nouă ni s-a spus: „Fraților, este treaba voastră internă, lămuriți-vă cumva singuri pentru că noi nu o putem face”.
Așa că ar fi bine ca Moldova să acorde ceva mai multă atenție nu doar cuvintelor, dar și faptelor și acțiunilor. Pentru că eu înțelegeam că nu voi putea găsi sprijin în Moldova, chiar dacă am pașaport moldovenesc, sunt cetățean al acestei țări. Eu știam că pentru mine nu este lipsit de riscuri să continui să rămân aici și că nu pot miza pe o protecție.
Așa că, da, aș vrea să știu răspunsul la aceste întrebări și să pot da un sfat oamenilor despre ce ar putea ei face. Însă cunoștințele mele sunt prea superficiale pentru a putea gestiona situații atât de grave.
Dar oamenii trebuie pur și simplu să știe că ei se pot salva, că pot beneficia de protecție pentru ei și pentru cei apropiați.”
Europa Liberă: Larisa, sunteți un reprezentant al noii generații din Transnistria. Cum vedeți viitorul acestor oameni? Nu întreb de viitorul regiunii, întreb de viitorul generației de vârsta ta, a tinerilor de plus-minus 20 de ani, ce șanse au ei, ce perspective? Cum le vezi viitorul?
Larisa Kalik: „Fie vor munci cu bani puțini, pe loc, fie trebuie să plece și să încerce să obțină ceva mai mult.
Din nou, lumea este atât de globală acum încât mulți înțeleg că să te limitezi la locul în care te-ai născut și ai crescut deja nu mai este o variantă potrivită. Pentru că în lume sunt mult mai multe posibilități decât poate părea. Și plecând la studii sau la muncă în altă parte cred că poți avea șanse bune pentru a-ți construi viața într-un mod mai plăcut.
Dacă peste cinci ani Vadim Krasnoselski nu va mai fi președinte, poate că ceva se va schimba…
Mă uit la cei de-o vârstă cu mine care pleacă acum la studii în Europa, în Rusia sau în Ucraina, mențin legătura cu ei și înțeleg că mulți dintre ei nu vor să revină, ei au deja viața lor. Și cred că nu este vorba doar de generația din Transnistria, ci în general de generația 20+ și de cele care mai vin și care înțeleg că nu e neapărat nevoie să stai pe un singur loc și că lumea este mult mai largă și mai interesantă decât doar micul tău oraș natal.
Există și oameni care rămân în Transnistria, studiază acolo și rămân ca să fie utili pe loc, dar majoritatea totuși pleacă și aici nu e nicio tragedie. Lumea este prea globală ca să te ții de un singur loc.”
Europa Liberă: Când te gândești că vei putea să mergi în Transnistria să-i vezi pe bunica și bunelul, casa natală?
Larisa Kalik: „Eu cred că dacă peste cinci ani Vadim Krasnoselski nu va mai fi președinte, poate că ceva se va schimba. Dar cel mai probabil este mai bine să nu țin foarte mult acest gând în cap și să încerc să scap de el, pentru că înțeleg că în viitorul apropiat acest lucru este imposibil.”
