Marxismul a fost o mișcare politică proteică, dar ceea ce a distins-o ca mișcare au fost ambițiile ei politice grandioase, motivate ideologic (vezi și volumul The Longing for Total Revolution).
Potrivit lui Jan Patočka, sistematizarea omului și a istoriei, culminând cu Marx, a făcut evident faptul că „într-un exercițiu complet al spiritului metafizicii care semnifică omul, din punct de vedere istoric și social, plasându-se pe sine în poziția rezervată cândva zeilor și lui Dumnezeu, mitul, dogma și teologia au fost reabsorbite în istorie și s-au revărsat într-o filosofie care și-a lepădat numele de simplă dragoste pentru înțelepciune creat în timp spre a deveni sistem științific” (citat de Edward Findlay).
Odată ce această pretenție științifică a încetat să inspire dăruire autentică, vraja marxismului ca promisiune a salvării pe pământ a început să se disipeze. Eclipsa marxismului ca strategie privind transformarea socială a pus capăt unei epoci a radicalismului și a justificat o serie de reflecții în legătură cu destinul gândirii utopice în acest secol. Cineva poate fi de acord cu necrologul măiestrit al lui Ferenc Fehér asupra „marxismului ca politică”, dar tot mai rămâne să discutăm componenta utopică a marxismului, una pe care acesta nu a admis-o niciodată. Din contră, Marx și adepții săi erau convinși că posedau cunoașterea legilor ascunse ale evoluției istorice și că pariul lor istoric trebuia să rezulte într-un regat imanent al libertății.
Cu un hybris de secol XIX, Marx își declara teoria socială drept formula științifică supremă, la fel de exactă și precisă precum algoritmele matematice sau demonstrațiile logicii formale. A nu le recunoaște validitatea însemna pentru Marx, la fel ca pentru urmașii săi, dovada cecității istorice, părtinirii ideologice, sau „conștiinței false”, care erau caracteristice celor ce se opuneau soluțiilor marxiste la întrebările sociale.
Prizonieri ai mentalității burgheze, victime înstrăinate ale mistificărilor ideologice și teoreticieni non-marxiști—toți furnizori ai falsei conștiințe—au fost batjocoriți și îndepărtați ca susținători ai status quo-ului. La polul opus, punctul de vedere proletar, celebrat de Marx și cristalizat sub forma materialismului istoric, a fost construit în ideea de a furniza cunoașterea supremă și rețeta fericirii universale.
Mulțumită conștiinței de clasă proletare (doctrina susținută), o revoluție va izbucni și va pune capăt tuturor formelor de opresiune. Omenirea va face saltul istoric global din tărâmul necesității (lipsuri, injustiție, chinuri) în cel al libertății (fericire, abundență și echitate). Acest fapt va sfârși preistoria umanității și va începe adevărata istorie. Toată realitatea omenească a fost astfel subordonată legilor dialectice ale evoluției, iar istoria a fost proiectată într-o entitate suverană al cărei dictat trebuia să fie dincolo de îndoiala umană.
În acest punct se află eroarea metodologică fatală a marxismului: interpretarea istoriei ca o succesiune gesetzmässig (guvernată de lege) a structurilor istorice și corolarul acesteia: dogma luptei de clasă ca motor al progresului istoric. În această teorie, indivizii nu sunt nimic altceva decât ostaticii acelor forțe a căror lucrătură abia o pot pricepe.
Această combinație de filosofie și mit, atât de convingător explorată de Robert C. Tucker, i-a împiedicat pe radicalul filosof german și pe discipolii săi, de-a lungul decadelor, să înțeleagă dimensiunea subiectivă a istoriei și politicii.
Principala dificultate a proiectului marxist rezidă în lipsa lui de sensibilitate vizavi de alcătuirea psihologică a umanității. Această obsesie legată de clasele sociale—ceea ce sociologul francez Lucien Goldmann a numit punctul de vedere al subiectului istoric transindividual (o formulare în linia lui Lukács, fără îndoială)—, eșecul de a lua în calcul infinita diversitate a naturii umane, nerăbdarea de a reduce istoria la un conflict între categorii sociale polare... acesta este, într-adevăr, substratul unei ideologii care, strâns legată de mișcările politice sectare și fanatice, a generat numeroase iluzii și multă durere de-a lungul secolului XX.
Cu al său cult al totalității, teoria socială despre care vorbim aici, care pretinde să fie arhetipul explicativ suprem, a asigurat condițiile propriei degenerări în dogmă și persecutarea ereticilor care aveau să accentueze marxismul după ce acesta devenise leninism.
