De când a început războiul din Ucraina s-a pus această întrebare. Nu e deloc nouă. S-a formulat mereu, cu acuitate, în toate conflagrațiile și masacrele istoriei, pentru că nu e nimic mai străin de artă, de literatură, de inspirația artistică decât războiul, decât violența, decât aneantizarea brutală a ființei umane.
Este greu, aproape imposibil să profesezi creația literară, să scrii versuri, să mergi la teatru, să-ți vezi în general de bucuria creației și a consumului estetic în timp ce alături de noi, în Ucraina, mor oameni sub bombe, când fiecare zi îți aduce vești oribile despre orașe distruse și vieți schilodite.
Citești însemnările jurnalistei Nadejda Suhorukova, din Mariupolul asediat de hoardele lui Putin – mărturiile ei au făcut înconjurul Internetului – și te cutremuri: „Sunt sigură că voi muri în curând. E o chestiune de zile. În acest oraș toată lumea așteaptă să moară. Sper doar ca moartea să nu fie atât de înspăimântătoare.”
Această resemnare tragică a unei femei mature, conștiente de soarta ei, îmi amintește de candoarea Annei Frank – fetița evreică ascunsă cu familia ei, vreme de doi ani, sub ocupație nazistă, într-o anexă secretă a locuinței sale din Amsterdam, unde a ținut un jurnal în care a înregistrat dramatismul unei existențe în marginea extincției (a și murit într-un lagăr de concentrare, după ce ascunzișul lor a fost descoperit în urma unei trădări). Citești însemnările Nadejdei Suhorukova și ți se facă rușine că aici, în Moldova, ca să nu mai vorbim de țările din Uniunea Europeană, îți poți vedea de viața ta obișnuită, de pasiuni, de tabieturi cotidiene, de întâlniri cu prietenii, de reuniuni de familie, fără să riști nimic.
La Mariupol unde, potrivit surselor ucrainene, mai sunt blocați 100.000 de locuitori, oamenii au coborât în catacombe, în subsoluri, sunt lipsiți de hrană, apă, medicamente, abia mai respiră. Poate mai târziu, când totul se va termina (dar cum se va termina?) povestea acestui oraș-martir de la Marea Azov, loc al unei catastrofe umanitare de proporții, va deveni subiect de roman, de epopee cinematografică. Dar azi?
Azi, orice om care gândește se cuvine să facă ceva pentru a diminua Răul. Avem nevoie, întâi de toate, de o claritate morală în ceea ce privește atitudinea față de războiul din Ucraina. Asta trebuie să fie contribuția artiștilor, a intelectualilor, a celor care au orgoliul de a vorbi, din postură de „iluminați”, concetățenilor lor. Să spună lucrurilor pe nume, să recupereze proprietatea cuvintelor, să le redea sensul adevărat, ascuns, compromis sub straturi de propagandă și falsuri manipulatoare.
Nu e suficient, de pildă, să spui că pledezi pentru „pace”, pentru oprirea ostilităților în Ucraina. Trebuie să fii mai explicit. Vrei o „pace” impusă de tancurile rusești, ale cărei consecințe le vom resimți nu peste mult timp și noi, ceilalți est-europeni, pentru că ar stimula tirania? Sau o pace care să însemne înfrângerea ocupanților ruși, eliberarea Ucrainei și înlăturarea pericolului pe care îl reprezintă regimul Putin pentru lumea întreagă?
Un alt sofism este cel cu „neutralitatea”. Pe lângă faptul că e discutabil și în unele documente politico-juridice, cum e Constituția Republicii Moldova, neutralitatea, azi, la nivel de persoane, înseamnă o gravă disonanță etică și cognitivă. Poți fi neutru când vezi maternitatea distrusă din Mariupol, teatrul bombardat, gropile comune în care sunt înmormântați, anonim, locuitorii pașnici, uciși de armata rusă?
Cântărețul Gazmanov, actorul Vladimir Mașkov, pianistul Boris Berezovski, cineastul Nikita Mihalkov – sunt doar câteva nume din lungul șir al artiștilor-colaboraționiști ruși, care militează pentru refacerea imperiului sovietic. Să-i adăugăm aici și pe scriitorii care semnau, în Literaturnaya Gazeta, în primele zile ale invaziei, o scrisoare de adeziune la „operațiunea de denazificare și demilitarizare a Ucrainei”, inițiată de Putin. Atitudinea lor e limpede.
Despre alți artiști ruși, aflați mai ales în Occident, nu poți spune nici măcar că sunt „neutri”. Două exemple: dirijorul Valeri Gherghiev și soprana Anna Netrebko. Cunoscuți pentru relația lor cordială cu Putin, cei doi au avut de suferit (contracte bănoase reziliate, turnee puse sub semnul întrebării), pentru că la întrebarea ce cred despre războiul din Ucraina au tăcut sau n-au livrat răspunsuri convingătoare. Acest fenomen al evaziunii, larg răspândit printre intelectualii ruși, l-a făcut pe faimosul balerin Mihail Barîșnikov, emigrat din URSS în 1974, azi rezident la New York, să solicite înțelegere pentru confrații săi și pentru sportivii ruși, care n-ar trebui ostracizați. Nu e corect, spune el, să li se ceară să vorbească despre Ucraina: au familii în Rusia și în general ar trebui să menținem „dialogul”.
Dacă sportivii și artiștii ruși din Occident nu sunt culpabili de crimele lui Putin în Ucraina, ce vină au avut copiii, femeile, bătrânii asasinați de armata rusă? Nu ne place să vorbim despre responsabilitatea colectivă, dar atâta timp cât nu te delimitezi de oroare, împarți de fapt responsabilitatea ei, aderi la idealurile „lumii ruse”, materializate pe ruinele Ucrainei.
Din fericire, există și voci care salvează onoarea culturii ruse, cum sunt Ludmila Ulițkaia și Guzel Iahina, care au condamnat ferm carnagiul provocat de Putin în Ucraina. Și, desigur, nu doar ele.
O altă problemă, speculată demagogic, este cea legată de patrimoniul cultural rus. Unii se grăbesc să-i „apere” pe Tolstoi, Dostoievski, Ceaikovski, Cehov, Pușkin etc., care ar fi boicotați, scoși de pe afișe, eliminați din biblioteci ca urmare a elanului „anti-rus” din aceste zile. Asemenea excese trebuie amendate, însă de multe ori pericolul e pur și simplu inventat, pentru că cineva vrea să fie băgat în seamă. Cum se întâmplă și cu unii oameni de teatru români, care refuză să ia atitudine față de agresiunea rusă, ba chiar ni-l oferă pe Putin drept „model” de patriotism și „apărător al ortodoxiei”. Îți vine să le spui: dacă de ucraineni nu vă pasă, măcar la Basarabia de v-ați gândi, domnilor, că e amenințată și ea de planurile Kremlinului!
Am înregistrat și la Chișinău gesturi echivoce. În Declarația din 28 februarie a.c., emisă de Academia de Științe a R. Moldova, ofensiva rusă era calificată în limbajul Moscovei: „operațiune specială”. Înlocuirea acestui termen prin „invazie”, după protestul compozitorului Eugen Doga, nu a putut înlătura impresia de penibil, de duplicitate „academică”.
Servicii plătite, interese impure, orbire voluntară, orgolii deplasate sau „doar” lașitate? Indiferent de motivația intelectualilor de la noi sau de aiurea care fac apologia lui Putin sau relativizează tragedia din proximitatea noastră cu replici de genul „da, dar și ucrainenii…” (rețelele de socializare chiftesc de asemenea mostre), conduita lor contribuie la cauza agresorului.
E un război dintre Bine și Rău, un război pentru libertate și democrație, în care scriitorii, artiștii nu pot să nu se implice, să nu se facă auziți. Fie prin recitaluri, cum au fost cele din 21 martie, de Ziua Mondială a Poeziei, ținute la Uniunea Scriitorilor și la Muzeul Literaturii Române „M. Kogălniceanu” din Chișinău. Fie prin manifeste, prin intervenții în presă. Să demonstrăm solidaritate cu scriitorii din Ucraina, aflați pe linia întâi a rezistenței: Iuri Andruhovîci, Andrei Kurkov, Serhii Jadan, Oksana Zabușko ș.a. Tot acolo este și interpretul Sveatoslav Vakarciuk, care-i însuflețește pe oameni cu piesele sale în stațiile de metro din Kiev, transformate în adăposturi antiaeriene. Și să nu uităm de moldovenii noștri debusolați, cărora să le vorbim despre valorile apărate de poporul ucrainean.
…Un violoncelist cântând singuratic într-un Harkov demolat de bombardamente. Muzica lui readuce speranța, reînvie umanitatea într-un peisaj apocaliptic. Mereu este nevoie de Artă.
