„Războiul este murdar şi trist, dar, în cele din urmă, când eşti de partea bună, viaţa nu este atât de mizerabilă. Să cunoască acel sentiment că totul devine posibil, să se întâlnească cu genii precum Furtwangler, să se alăture celui mai prestigios ansamblu muzical, să doarmă în palate şi să descopere cele mai frumoase capitale, astea i se datorează războiului. La un moment dat, viaţa este doar o chestiune de circumstanţă, iar dacă întâmplarea a făcut-o să se nască japoneză, dacă a aruncat-o în Europa de partea unei Germanii aliate cu Japonia, dacă a trăit această viaţă, toate au survenit pentru că aşa i-a fost soarta”, aşa grăit-o protagonista romanului Un Stradivarius de la Goebbels, de Yoann Iacono (n. 1980), traducere din franceză de Mina Decu, Publisol, 2022.
Se numeşte Nejiko Suwa, este o violonistă de mare talent ajunsă în Europa, şi căreia însuşi „ministrul Reichului pentru Educaţie Populară şi Propagandă, Joseph Goebbels îi oferă o vioară Stradivarius”, pe care aceasta va trebui s-o îmblânzească, nu înainte însă de a-i afla trecutul („îmi imaginez că fostul său proprietar trebuie să fi fost evreu, pentru că mi-e greu să mă obişnuiesc cu ea!”). Or, meşterul lutier căruia i se adresează virtuoza îi spune de la obraz: „Ceea ce este sigur este că această vioară nu este un Stradivarius, ci un Guarneri. Un Gu-ar-ne-ri. Nemţii ăştia s-au priceput întotdeauna să compună, dar când vine vorba de cunoaşterea instrumentelor…”, mai şi adăugând: „Nu este vorba de repararea instrumentului, ci de vindecarea muzicienei”. Ceea ce se şi întâmplă, nu fără a-şi face procese de conştiinţă: „Nejiko se simte legată definitiv de vioara ei. Ea începe să-i vorbească de parcă i-ar fi un confident, explicându-i că singura ei vină e, probabil, aceea de a continua, docilă, să facă tot ceea ce ştie ea cel mai bine: muzică. Este asta o crimă? Atunci de ce Aliaţii sau ruşii ar asimila-o cu naziştii? Ce reproş i se putea face? Că nu a refuzat un cadou care simbolizează recunoaşterea muncii şi a talentului ei de muziciană japoneză?” (Mă opresc aici, fără să vă spun deznodământul istoriei.)
Cum să nu împărtăşesc părerea cronicarului de la Ernestmag: „Iacono reuşeşte ceea ce ştiu să facă marii romancieri: să plece de la realitate pentru a o transforma în ficţiune şi să dea glas unor personaje intense şi atrăgătoare. Fie că vă place istoria, muzica sau, pur şi simplu, romanele captivante, bine scrise, originale şi provocatoare, volumul Un Stradivarius de la Goebbels va fi o încântare. Nu-l rataţi”.
9 mai ’22
