Linkuri accesibilitate

Juan RULFO. Câmpul în flăcări


Juan Rulfo
Juan Rulfo

Mexicanul Juan Rulfo (1917 – 1986) putea să scrie doar Câmpul în flăcări, Curtea Veche, 2022, și tot ar fi „de așteptat să ajungă printre cei nemuritori” (The New York Times Book Review) – cum de altfel s-a și întâmplat, de vreme ce însuși Gabriel Garcia Marquez îl considera maestrul său în ale realismului magic. Volumului de debut i-au urmat romanul Pedro Paramo și nuvela El gallo de ora, și cu asta basta – dacă nu punem la socoteală traducerile cărților sale în peste 40 de limbi, acum și în română.

17 proze scurte, între 4 (Adu-ți aminte) și 20 de pagini (Câmpul în flăcări), de citit dintr-o suflare & cu sufletul la gură, și nu de puține ori literalmente à couper le souffle – iată tot atâtea „teritorii încă necartografiate” a căror explorare „devine una dintre cele mai remarcabile călătorii din literatură” (The Guardian). Altminteri, motivul călătoriei e recurent în majoritatea textelor – sărăcia, frica, arșița & foamea și, nu în ultimul rând, moartea însoțind personajele în drumurile lor de noapte sau sub un soare de plumb („Pe urmă a început fuga prin hățiș. Simțeam gloanțele arzându-ne călcâiele, de parcă am fi călcat pe un roi de albine. (...) Fugeam mâncând pământul”). Nu am stat să contabilizez morțile – în bună parte, niște omoruri în toată (fără de!) legea, unele atroce –, și nici violențele fizice și verbale din care se compune lumea sătenilor amărâți & lipiți pământului ai lui Rulfo; abia disperarea în formă pură a unui tată care-și vede luat la vale întreg avutul de către râul ieșit din maluri, și cu el vaca Șerpoaica „răsucită și înăbușită de apa aceea neagră și grea ca pământul mocirlos”, vacă pentru care „tata se spetise muncind ca s-o poată lua (...) de când era vițelușă și să i-o dea soră-mii, ca s-o aibă de zestre și să nu se facă târfă, cum se făcuseră celelalte surori ale mele”, abia fatalismul acestuia ce i se transmite fiicei sale m-a întors pe dos: „Dar tata ține morțiș că asta n-are leac. Primejdia e cea de aici, Tacha, care crește, crește sub ochii lui ca trunchiul de ocote și căreia au prins să-i crească sânișorii, promițând să fie ca ai surorilor ei, cărnoși, tari și obraznici, ca să atragă privirile.

– Da, zice, o să i se aprindă ochii ăluia de-o fi s-o vadă. Și-o să sfârșească rău; parcă văd c-o să sfârșească rău.

Ăsta e oful tatei. Iar Tacha oftează și plânge că vaca ei nu se mai întoarce fiindcă s-a înecat în râu. (...) Plânsul ei cu sughițuri se pierde în vuietul care vine dinspre râu, care o face să tremure și să se scuture toată, iar apa tot crește și crește. (...) iar pieptul [Tach]ei se mișcă în sus și în jos fără încetare, ca și cum ar fi prins să crească dintr-odată, ca să lucreze întru pierzania ei” (Tare mai suntem săraci).

Iar ca să n-o încheiem cu ochii în lacrimi, își face intrarea o altă copilă care, „când nici cu gândul nu gândeai, (...) a ajuns femeie. Avea o privire mijită care scurma înfigându-se în bărbați ca un cui greu de scos. Apoi i-a înflorit gura de parcă o defloraseră cu săruturi” (vezi Moștenirea Matildei Arcangel). Și cu asta, iată-ne în Cântarea Cântărilor!

21 noiembrie ‘22

Ascultă podcasturile Europei Libere

Previous Next

XS
SM
MD
LG