„Pentru prima oară, da, i-am văzut frumuseţea. Am recunoscut-o în mod conştient în sinea mea (…) Şi atunci, în acea perioadă, s-a întâmplat că am început să găsesc viaţa, ca explicaţie a ei însăşi, nesatisfăcătoare şi am fost forţat să adopt metoda artistului, aceea de a nu explica, ci de a pune piesele împreună într-o altă formă, care să aibă mai multe înţelesuri pentru el. Ceea ce e un mod mai simandicos de a spune că am început să scriu…”, citatul este din povestirea (ce dă titlul culegerii) Asemănarea dintre o cutie de vioară şi un sicriu, de Tennessee Williams (1911 – 1983), Art, 2022, marele dramaturg american de la moartea căruia tocmai se împlinesc, pe 25 februarie, 40 de ani.
9 proze scurte, între 14 şi 36 de pagini, prima, Poiana cu copii albaştri, datând din 1937 şi ultima, Împlinită, din 1973, având – de la The Washington Post citire – „o puritate a limbajului şi o profunzime emoţională ieşită din comun, adesea necruţătoare” şi care „oglindesc într-un mod sclipitor şi expresionist viaţa afectivă şi plină de fantezie (…) şi dau amploare viziunii tragice a lui Williams asupra vieţii” (The New York Times) – totul într-un carusel de situaţii dramatice, iar unele de-a dreptul tragice (Un braţ, Împărăţia pământului), ce adeveresc o dată în plus măiestria celebrului autor al Un-ui tramvai numit dorinţă. Altfel spus, totul e dorinţă în proza lui T.W. – de la romantica Prima Oară („Băiatul a îngenunchiat alături de ea şi i-a atins obrazul cu degetele, apoi buzele şi părul (…) A simţit că nu mai are aer şi şi-a deschis gura, apoi s-a lăsat pe spate printre flori”) la trăirea pasiunii carnale la cote maxime („Ea fusese prima care-l făcuse conştient de entuziasmul neobişnuit pe care era capabil să-l provoace”), până la anihilare („– Ştii ce ai de făcut? l-a întrebat victima. Uriaşul negru a dat din cap că da”), şi asta deoarece – întocmai ca-n Cântarea cântărilor – „Da, ai putea să te întorci acasă sub un acoperiş din tablă ars de un soare torid, să cauţi apă de băut şi să nu găseşti nici o picătură, să cauţi mâncare şi să nu găseşti nici o firimitură. Dar dacă ai pe pat o femeie goală, care poate nici nu e atât de tânără şi de frumoasă, şi ea se uită la tine şi zice, o vreau, tăticuţule… pe toţi sfinţii, atunci ai avut noroc în viaţă”.
Cât despre titlu, ei bine, în nuvela omonimă sora naratorului, de 15 ani, care devine peste noapte o frumuseţe, face o pasiune pentru Richard, de 17 ani, cu care urmează să dea un concert la patru mâini, ea la pian, el la vioară – un rateu răsunător, de care se face vinovată fata. În prima secvenţă, băiatul „avea cu el cutia viorii, şi îmi amintesc că am gândit cât de bine semăna aceasta cu un mic sicriu, un sicriu făcut pentru un ţânc sau pentru o păpuşă”; în ultima, „adevărul este în perfect acord cu poezia. Un an şi ceva mai târziu am aflat (…) că Richard a murit de pneumonie. Şi atunci mi-am amintit de cutia viorii lui şi cât de mult semăna cu un sicriu mic şi negru făcut pentru un ţânc sau pentru o păpuşă…” Negreşit, câtă dramă, atâta poezie!
27 februarie ’23
