Din ampla şi foarte consistenta Antologie de autor 1966-2021, Ferestre, semnată de Ion Pop, Biblioteca Şcoala Ardeleană, 2021, pe care eu unul am citit-o „în oglinda retrovizoare”, de la Poeme inedite spre volumul de debut din 1966, Propuneri pentru o fântână, îngădui-mi-se să citez integral, pentru început, ineditul Nimic nu se pierde:
„Nimic nu se pierde, totul se transformă” –
ar fi o destul de bună consolare
pentru ideea că vei dispărea într-o zi.
Te gândeşti, bunăoară, speriindu-te,
ce uriaşă răbdare a trebuit să aibă Cineva
până să apară clipa prielnică-n care
doi tineri ţărani dintr-o foarte îndepărtată
provincie a lumii
să se-ntâlnească, să facă „târgul” –
câte iugăre de pământ, câte perne, câte ştergare,
câte scaune –,
să cadă la învoială, până să te naşti tu
pe una, pe unul dintre ele.
Şi te-ai născut, o, atât de nerăbdător,
să trăieşti, să vezi soarele,
o, atât de răbdător
adunând mici, mari oboseli,
construindu-ţi încăpăţânat odihna,
noaptea cea mare, meritată.
Nu-i chiar un mare poem manifest – cum sunt Cravata lui Gellu Naum sau Mâna ruptă –, dar ce bine-l prinde pe autorul clujean această „uriaşă răbdare” pândind „clipa prielnică”, şi câtă înţelepciune e în această trudă ţărănească „adunând mici, mari oboseli”, ca să fie pregătit în cele din urmă pentru „noaptea cea mare, meritată”.
Întocmai şi această antologie – un decalog poetic, de-ar fi să număr volumele publicate, la care se adaugă cele 18 inedite din Ca vechi făcător de versuri – reface o lume (românească şi europeană, căci poetul a călătorit mult) în schimbare, dar şi o arheologie lăuntrică, între care scriitorul pune ferestre (am numărat nu mai puţin de 9 titluri în care figurează cuvântul, la singular sau plural; doar Oră apare mai frecvent, de 15 ori), scoase firesc în titlul cărţii [cărţilor]. Dacă nu cumva o Fereastră purtându-şi crucea de lemn – „Şi iată sunt, Doamne iartă-mă,/ ca o cruce vie-a ferestrei/ iată, sunt şi răstignit şi cruce” – între ochiurile de limpezime e însuşi poetul, una cu lumile/priveliştile ce i se arată: „Stau, încă o dată luminat/ de pătratul unei ferestre. Stau,/ ca-ntr-un ochi al Marelui Năvod,/ şi nu ştiu spre unde mă uit, către cine,/ nu pot şti câte/ spre mine se uită, nu ştiu/ ce văd Ele, aici, acolo/ în pătratul pătrat al ferestrei”; întreaga poetică a lui Ion Pop stă în acest vers: „Ce se vede prin mine, prin mine se va vedea”.
Bine zice Al. Cistelecan, în Prefaţă: „Ion Pop a devenit, dintr-un poet stimat, fără îndoială, dar nu şi privilegiat, unul din poeţii cei mai relevanţi ai zilelor noastre”; într-o literatură ce a dat mai multe vârfuri poetice de peste 8.000 m, este „o mare glorie” – ca să citez din Prima Treaptă a lui Kavafis – să devii „unul din marii noştri poeţi”. Ion Pop este!
