În foarte multe ştiri şi articole dedicate alegerilor parlamentare din România s-a strecurat un cuvînt, deseori întîlnit în ultimii ani cînd se vorbea despre succesul vreunui partid naţionalist-autoritar. Este vorba despre adjectivul „surprinzător”. Sau substantivul „surpriză”.
În mod surpinzător, se spunea în diversele articole, Partidul A.U.R. – Alianţa pentru Unirea Românilor – a obţinut aproape 9 la sută din voturi. Sau: „Surpriza” acestor alegeri este intrarea în Parlament a partidului A.U.R. Sau, în aceeaşi tonalitate: „Surpriza” cea mai mare a fost votul obţinut de A.U.R. în Republica Moldova şi din partea românilor, stabiliţi în străinătate.
De fapt, succesul acestui partid, înfiinţat în 2019, nu ar trebui să fie o surpriză.
Surprinzătoare sînt numai încercările unor comentatori de a bagateliza existenţa acestui partid, declarîndu-l un simplu moştenitor al Partidului România Mare (PRM) sau chiar un partid cu rădăcini în cel comunist. Din aceste simplificări evidente lipsesc trimiterile la rădăcinile doctrinare reale ale formaţiunii - care nu a apărut din senin. E adevărat, a reuşit în aceste vremuri critice să coaguleze forţele şi simpatiile acelora care erau în căutarea unei patrii politice. Aparaţia partidului A.U.R. a dispersat, pe de altă parte, basmul politic, vehiculat de către cei care susţineau sus şi tare că România este singura ţară din Uniunea Europeană în care nu există o extremă dreaptă.
Votul dat celor de la A.U.R. nu a fost doar un vot al nemulţumiţilor sau frustraţilor. Cei care au votat cu A.U.R. cunosc doctrina partidului, comentată de zeci de mii de oameni extrem de activi pe internet. Toţi aceştia şi-au articulat de sute de mii de ori indispoziţia faţă de sistemele democratice de tip occidental, indispoziţia faţă de Uniunea Europeană, descrisă ca o Uniune Sovietică reînviată, indispoziţia faţă de liberalizarea legislaţiei sexuale, indispoziţia faţă de statul laic ş.a.m.d. Simpatiile acestor comentatori se-ndreaptă spre guvernanţii ultra-conservatori de la Budapesta şi Varşovia. Asta au sintetizat în declaraţiile lor şi liderii A.U.R., - înainte şi după alegeri. România ar trebui să se alăture statelor din aşa-numitul grup Visegrad, să pledeze pentru „Europa naţiunilor” şi pentru un aşa numit „etnopluralism” (concepte preluate din arsenalul doctrinar al Noii Drepte europene şi al Mişcării Identitare).
Rolul cel mai important pentru pregătirea terenului ideologic al noului partid l-a jucat gruparea din jurul revistei „Rost”.
Părintele spiritual al grupării „Rost” a fost Gheorghe Calciu-Dumitreasa care în ultimii săi ani de viaţă nu şi-a mai ascuns simpatiile pro-legionare. Revista care la începutul mileniului a apărut sub formă tipărită, astăzi doar sub formă electronică, s-a remarcat prin numerele speciale dedicate unor reprezentanţi ai gardismului şi extremismului de dreapta. De amintit în acest context ar fi cele dedicate lui Nicolae Paulescu, Petre Ţuţea, Radu Gyr, Mircea Vulcănescu, Ion Gavrilă Ogoranu, Ernest Bernea sau Valeriu Gafencu (un legionar prezentat, aidoma altor gardişti, ca „sfînt al închisorilor”). Unii dintre colaboratorii revistei mai scriau şi-n alte publicaţii, de pildă în „Puncte cardinale” sau în „Gazeta de Vest”. În aceste publicaţii se legitima, în mod programatic, legionarismul, descris drept o simplă mişcare creştină. Fanatismul terorist al unor gardişti era prezentat ca o simplă reacţie faţă de represiunea autorităţilor interbelice.
Mulţi dintre semnatarii articolelor din revista „Rost” se află astăzi între cei care au aderat la A.U.R., unii dintre ei, dispunînd acum şi de un mandat parlamentar.
A.U.R. nu este un simplu accident al istoriei, ci un simptom care vizualizează fenomenul renaşterii monştrilor care nu au dispărut şi, ca atare, nu constituie nicio „surpriză”.
