Linkuri accesibilitate

Abisul din vulcanii noroioși


Când spunea că „dacă privești abisul, te privește și el”, nici nu știa Nietzsche cât de bine vor adapta vorba aceasta, peste ani, omeneștii-prea omeneștii lui urmași, politicienii. E suficient să ne uităm cum se uită în abisul oricărei crizei (zonale, mondiale) și ce se întâmplă cu ei.

Nu vă uitați prea intens, că ați putea deveni ca ei. Pentru că filosoful german, și el căzut într-un abis la care s-a uitat prea intens, spunea că, dacă te confrunți cu monștri, s-ar putea să devii tu însuți unul.

Toată lumea judecă și se bagă în conflictele astea sperând la vreo captură de război

Lupta aceasta te poate hipnotiza: te uiți prea intens în ochii adversarului. Ce te faci dacă are o sută de ochi ca păunul sau Argus? E drept că pe scena politică (de fapt, în culisele ei, uneori sub ea) se desfășoară mai multe partide simultane de jocuri populare românești și e greu să le urmărești cu egală atenție. Această hipnoză este, uneori, produsă de propagandă, alteori este autohipnoză, surmenaj produs de perioada istorică prin care trecem, boală de sezon sau, pur și simplu, incapacitatea de a recunoaște propria greșeală de evaluare/judecată. Toată lumea judecă și se bagă în conflictele astea sperând la vreo captură de război. De fapt, toată lumea se confruntă cu un monstru și e în pericol să devină unul.

Aceste conflicte au ca numitor comun inadecvarea. Adversari neașteptați, nepotriviți momentului în care își reglează conturile. Lupte ale căror victorii sunt irelevante/dăunătoare pentru presupușii beneficiari, în cazul nostru, electoratul. Nici măcar victimele nu sunt adecvate acestor hărțuieli pentru că sunt, de cele mai multe ori, colaterale. Nici nu le mai numără nimeni. Dar chiar și victorii sunt mai relevante pentru învinși decât pentru învingători. Sunt conflicte care au circularitatea benzii lui Moebius: par că sunt mereu altele, în circumstanțe diferite, dar sunt rezultatul acelorași pofte – nesăbuința, foamea, instinctul de supraviețuire, frici milenariste de judecata electorală. Amestecați-le și vedeți care e aliajul din care-și fabrică unii contemporani religiile. Sau strategiile politice.

Am ajuns într-un impas în care scenariul votului pentru un nou guvern pe timp de molimă ar fi fost câștigător pentru toată lumea. Sau, deopotrivă, toți ar fi pierdut, depinde de punctul de fugă din care privim acest teatru de război. PNL își făcuse niște calcule: spera ca antipatia politică pentru prim-miniștrii numiți să fie într-atât de mare încât să ducă la alegeri anticipate. Totul era calculat cu ochii pe agenda alcătuită la președinție. Iohannis voia „guvernul lui” după ce cabinetul Orban a fost dat jos prin moțiune de cenzură. Numai că, la a doua nominalizare, Orban și-a dat demisia și toată joaca de-a consultările la Cotroceni și audierile în comisii a fost reluată. A fost reluată și vânătoarea de capete seci de politician, ca să iasă numărul de voturi. Smârcurile politice, abia liniștite după ultimul cabinet avortat, și-au reluat agitația, nu degeaba suntem țara cu cei mai mulți vulcani noroioși de cap de locuitor. Și, din ceața aceea gălbui-sulfuroasă a apărut noua propunere de prim-ministru, Florin Cîțu, remarcabil prin rapiditatea cu care a sporit, pe de-o parte, datoria externă a țării, scăzând, pe de altă parte, ratingul de țară. Nu e de mirare: omul vedea peste tot crize și cutremure, unele reale, altele imaginare, pe care fricile lui fiscale le făceau tot mai concrete și amenințătoare. Nu degeaba li se spune „profeții auto-împlinite.”

Cel puțin o persoană a crezut în toate aceste găinării politice: Florin Cîțu. Omul se și vedea prim-ministru. Pe unele acte aflate pe masa de lucru, la guvern, numele lui e însoțit de titlul de prim-ministru, chiar dacă nu fusese învestit de Parlament. Apărea în public lângă demisionarul Ludovic Orban, pentru a da senzația de continuitate și de control.

Era o ușurare să știi că ai pe cine te baza: atmosfera devenise greu respirabilă și românii începuseră să poarte măști chirurgicale. La început, pentru că aerul era poluat. Mai apoi, de frica noului coronavirus. De teama carantinei, au dat iama în supermarket făcând, în mod paradoxal, provizii nu de fasole sau conserve, ci de hârtie igienică. Sunt speriați de virus. De teama acestui nou actor în biosferă, un cavaler apocaliptic suplimentar, despre care se cunosc pe zi ce trece tot mai puține și confuze lucruri, oamenii sunt dispuși la orice și, înfricoșați de boală și moarte, apleacă urechea la toate zvonurile. Mulți ipohondri și conspiraționiști au găsit mediul ideal să prospere. Unii au idei fixe și raționale cu ajutorul cărora explică rădăcinile iraționale ale marii spaime, pandemia, căreia alții, poate mai lucizi, i-au găsit un nume mai potrivit: infodemie. O boală virală produsă de informațiile neverificate/mincinoase și spaima pe care o produc acestea. Cert este că mai toți au devenit experții acestei docte ignoranțe. Într-o asemenea perioadă de incertitudini e legitim să-ți dorești autorități care să vadă mai presus de interesul imediat, de grup, care să reprezinte o garanție că regulile acela utile și clare pentru a restrânge și controla efectele unei catastrofe umanitare sunt respectate. Toate conflictele interne ar fi trebuit să fie înghețate, adică să primeze instinctul supraviețuirii ca specie (nu ca trib) și toată energia altminteri risipită pe lupta politică și pe conflictele intestine să fie canalizată pe controlul crizei.

Însă scenariul inițial, anume acela al alegerilor anticipate (pe care PNL, aflat pe val, probabil că le-ar fi câștigat cu scoruri rezervate cândva doar PSD-ului) era mult mai atractiv și mai urgent decât un virus extrem-oriental.

Încă din seara în care a adoptat pe șest zeci de ordonanțe de urgență (unele inofensive, altele afectând legi organice și în mod evident încălcând Constituția, pe principiul că va mai dura până la sesizarea CCR), s-a dovedit că PNL privise în abis și în abis era PSD. Ca și Klaus Iohannis, și Ludovic Orban era dispus nu doar să învețe de la înaintașii săi, ci chiar să se transforme în ei. La urma urmei, și Liviu Dragnea și-a demis două guverne și și-a mazilit doi prim-miniștri. Dar nimeni nu credea că politicienii români sunt așa de uituci încât să repete o istorie petrecută atât de recent. Părea un scenariu imposibil, chiar dacă demisia lui Orban era în sine aberantă și cinică.

Țara nu este neguvernată, are un guvern condus de demisionatul Ludovic Orban

Așadar, Cîțu era privit nu cu simpatie, ci ca o posibilă soluție de stabilitate pentru vremuri incerte. Chiar atunci când începuseră cu toții să creadă că lucrurile nu se mai învârt în cerc și duc undeva, Cîțu și-a dat demisia și surse din presă susțin că a făcut-o pentru că fost prins între ciocan (demisionarul Ludovic Orban care nu ar fi vrut un competitor intern pentru că speră probabil să candideze la președinție în 2024) și nicovală (Iohannis care vrea și el „guvernul lui”, ca predecesorul lui, Băsescu). Decizia Curții Constituționale de a invalida modificarea legii electorale i-a trezit din beție, de au căzut de la masă. Susțin, după săptămâni pierdute în negocieri inutile, că vremea unui nou guvern a trecut, că sunt preocupați de grija țărișoarei. Cât cinism iresponsabil! Președintele ne liniștește: chiar dacă ne încurcăm în autorități și foști, actuali și viitori demnitari, țara nu este neguvernată, are un guvern condus de demisionatul Ludovic Orban, cel a cărui demisie, de fapt, o acceptase acum două săptămâni pentru a face loc unui candidat de paie pe care votul să-l dea jos, deschizând calea... mă rog, ați prins ideea. Noroc că avem doi prim-miniștri pe care să ne bazăm, unul fost și altul viitor. Nu e o ironie supremă este să lupți, cum ar veni, pentru dreptate, democrație, viitor, adică să chemi sute de mii în stradă, să se pună de-a curmezișul „ciumei roșii”– și să devii, pe parcurs, asemănător propriului tău dușman. Cum ar veni „Eu este un altul.” Oricum, e greu de înțeles, nu doar legal ci și logic sau moral, cum poate reveni la putere prim-ministrul a cărui demisie a fost acceptată oficial, poate nu doar pentru că făcea parte dintr-un plan de preluare „pas cu pas” a puterii, ci și de teama unei moțiuni de cenzură care cu certitudine l-ar fi dat din nou jos.

Dar și adversarii politici ai PNL s-au uitat în același abis. Și ei câștigă din această pantomimă. Cu certitudine, procente serioase din cele cu care cocheta partidul lui Orban acum două săptămâni, când liderul PNL demisiona invocând principii (de fapt, pentru a grăbi mersul lucrurilor către alegeri anticipate). Cu toate că o parte din opoziție (chiar și cei din partidul lui Tăriceanu, hălci din PSD sau UDMR-ul în întregime) părea gata să voteze cabinetul Cîțu, asigurându-i astfel victoria în Parlament, n-o făceau de drag, ci pentru a zădărnici organizarea anticipatelor, tergiversând procedurile până se ajunge în punctul din care lucrurile nu se mai puteau întoarce și soluția anticipatelor devenea (cum a și fost de la început, de fapt) stupidă și imposibil de aplicat.

Nimeni, în afara PNL-ului tractat încă inerțial de rezultatul prezidențialelor, nu părea pregătit de anticipate. Pentru această struțocămilă PDL-PNL-istă procentele din sondaje au fost doar niște aburi ridicați la cap, o hipnoză în masă (achievemephobia, frica de succes, cum îi spun psihologii): cu ultimele scheme PNL intră la loc în nișa de unde ieșise și e greu de crezut că reapariția lui Orban ca prim-ministru va reaprinde flacăra iubirii fără ca poluarea să nu ne pună tuturor măștile chirurgicale pe figură. Dar, cum spuneam, fiecare e hipnotizat de propriul abis și PNL suferă acum de sindromul suficienței de care dădea dovadă bunica PSD-ului, în perioada în care Iliescu întindea covoare roșii prin țară, mai ales în Piața Universității și ne dădea cu capul de colțul roșu al mesei. Dacă stăm să credem ultimele sondaje, singurul partid care profită de criză și derută este PSD. PNL scade cu procente serioase iar USR abia de se mai vede din marja de eroare. Băsescu, intrat și el în zona de rejecție, stă cu mâna întinsă, dar, alunecos cum e, nu știi ce vrea: să fie salvat sau să tragă pe alții după el?

Toți au uitat de Sorina Pintea, Caracal, Colectiv, dosarul Revoluției sau al Mineriadei


Desigur, acestea sunt umbrele mari, proiectate pe cortinele de fum propagandistic. Toți au uitat de Sorina Pintea, Caracal, Colectiv, dosarul Revoluției sau al Mineriadei. Cum să-ți mai amintești de ele când te bați pe făină și hârtie igienică? Pe de altă parte era parcă de așteptat ca toate aceste evenimente petrecute într-o lume care și-a pierdut punctele cardinale să fie condiționate și contextualizate de criza de sănătate globală prin care trecem. Este un scenariu apocaliptici care-i face pe toți să spere că nu va dura mult până ce balanța etică se va echilibra și lumea întreagă va reveni la principii, că va renaște. Mai ales în România se simte un aer milenarist pe care încăpățânările Bisericii Ortodoxe de a păstra neschimbate elementele de cult care pun în pericol sănătatea colectivă nu fac decât să-l accentueze: un amestec de fatalism, cu credința fanatizată în minuni și miracole, cu elemente de limbaj colectivist și încăpățânări medievale. Dacă e să ne gândim că, de fapt, România este, într-o proporție copleșitoare, bulionul ideal pentru culturile virale, cu closete din curte, fără canalizare și apă curentă, cu un sistem medical făcut praf, cu un buget pentru sănătate folosit aiurea, fără o viziune coerentă și cu o dărnicie suspectă față de oamenii partidului, cu o educație sanitară precară (de fapt, inexistentă), o Românie condusă de interesele și instinctele prădătoare ale unei clase politice care diferă doar prin acronimele partidelor, preocupată să exploateze sentimental și electoral frica de criză (căci crizele pot fi exploatate politic, așa cum piromanii sunt uneori înșiși pompierii), cu o populație lipsită în mare măsură de instincte minimale de supraviețuire și de spirit civic (vezi nenumăratele cazuri de intrări nedeclarate în țară din țările de risc sau poveștile despre evadările din carantină), ne mirăm că nu s-a petrecut până acum dezastrul viral care-i face pe atâția să dea iama în magazine și să-și facă stocuri de conserve de mazăre și sticle de alcool medicinal.

Grija compulsivă și bruscă față de igienă și spațiul intim este nouă la români și, chiar dacă sună cinic, partea bună a otrăvii. Au ajuns chiar și antivaxerii să se frământe: de ce nu fac oamenii ăia de știință vaccinul mai repede, să ne scape de catastrofa umanitară? Este și aceasta o dimensiune prezentă în toate scenariile apocaliptice: convingerea că, la capătul încercărilor, vom fi mai buni. Noi sau abisul nostru.

Vezi comentarii (1)

Acest forum a fost închis
XS
SM
MD
LG