În tinerețea sa hegeliană, Karl Marx s-a preocupat intens de religie, pe care tinerii hegelieni o percepeau drept cea mai extremă și arhetipală formă de alienare. Mișcarea esențială de la Hegel la Marx a dus la descoperirea faptului că spiritul uman (conștiința de sine a omului) este sursa religiei, Dumnezeu fiind doar o proiecție a nevoilor și dorințelor umane.
Pentru Marx, religia, asemeni statului, este abolită și depășită. Ceea ce-i ia locul este o nouă conștiință socială înrădăcinată în socialism sau comunism (sigură de iminența sa în pofida unei definiții destul de vagi). Marx se mai referea încă la „fantasmagoria religiei” și în Critica Programului de la Gotha („Note marginale la programul partidului muncitoresc german”), scrisă în 1875. Și chiar dacă își pierduse interesul pentru discuții interminabile pe subiect, el nu și-a abandonat niciodată disprețul suveran la adresa a ceea ce percepea a fi religia ca modalitate a conștiinței false (unde iudaismul și creștinismul reprezentau principalele paradigme).
A extins, desigur, domeniul acestei conștiințe false pentru a include mai mult decât religia (adică întreaga „suprastructură ideologică”). Din acest punct de vedere, îl putem privi ca pe unul din acei oameni despre care Charles Maurras spunea că „au o nevoie urgentă de a se lipsi de Dumnezeu” (o descendență începută, de altfel, de subiectul favorit al tezei doctorale a lui Marx, Epicur). Contribuția lui specială, pe care o împărtășea cu alți tineri hegelieni, a fost să explice concepțiile teiste drept coșmaruri provocate de boala socială. Toți marxiștii ortodocși au repetat de atunci încolo respectiva mantră.
Cu toate acestea, antiteza rezidă în faptul că Marx a creat o altă religie (sau o religie-substitut), marcată de toate trăsăturile esențiale ale credinței. În locul lui Iehova, apare Necesitatea Istorică; proletariatul este, desigur, poporul ales; „parousia” (sosirea anunțată) creștină devine societatea comunistă post-revoluționară; lupta finală dintre Crist și Anticrist devine analogul evident al antagonismului dintre burghezie și proletariat.
Mai mult, transformând operele lui Marx și Engels în Sfânta Scriptură, mișcarea marxistă a asumat calități cultice predictibile: „o religie cu propria-i Evanghelie, cu sacerdoții și martirii ei” (Gustave Le Bon). Mai apoi, odată cu revizionismul, a reapărut și erezia. Marxismul organizat, fie în etapa social-democratică, fie în cea sovietică, și-a devoalat întregul dogmatism sectar. Kremlinul și Vaticanul au devenit paralele inevitabile. Înzestrat cu o istorie sacră, un Mesia și o preoțime, comunismul avea tot ce-i trebuie pentru a se califica drept religie.
În sânul partidului bolșevic, făuritorii de Dumnezei, în special Gorki și Lunacearski, au cerut ca marxismul să fie recunoscut drept „cea mai religioasă dintre religii”. Deși toți aceștia au fost până la urmă mustrați și, în final, amuțiți de către Lenin, viziunile lor prometeice au fost păstrate de ideologia sovietică. Flirtul anilor ’60 dintre comunism și creștinism, îmbietor mai ales pentru unele figuri precum Roger Garaudy, părea bazat pe anumite afinități recunoscute. Influența creștinismului mesianic asupra populiștilor revoluționari ruși de tipul Nikolai Cernîșevski, cel care l-a influențat și pe părintele bolșevismului, reprezintă, de asemenea, un alt punct de contact. Nu mai punem la socoteală și faptul că Marx însuși era, la rigoare, descendentul unei lungi linii rabinice, iar mulți dintre revoluționarii bolșevicii erau fiii unor preoți ortodocși.
Într-adevăr, „căutarea mileniului”, titlul unei cărți care l-a făcut pe Norman Cohn un istoric popular, ne oferă osatura profundă a marxismului. Iar dacă nici acest lucru nu este suficient de convingător, atunci sigur teleologia creștină a lui Hegel exprimată în limbaj metafizic, pe care Karl Marx a reformulat-o în termeni pseudo-științifici. Capacitatea de a seduce anumite minți raționale și critice a fost posibilă doar pentru că marxismului a reținut în mod frapant o parte din idealismul hegelian, iar ceea ce Marx a pretins a fi descoperire științifică a fost, din contră, de la un cap la altul, o escatologie (Robert C. Tucker, Filosofie și mit la Karl Marx).
Social-democrații germani, asemeni marxiștilor francezi Jules Bazile (Guesde) și Paul Lafargue (ginerele lui Marx), asemeni unor marxiști italieni precum economistul Achille Loria, s-au alăturat lui Gheorghi Valentinovici Plehanov și marxiștilor ruși în efortul de perfectare a unei structuri care era deopotrivă simplistă și utopică, adaptată înțelegerii de masă. În unele cazuri, cel puțin, ei au făcut-o în mod deliberat. Austro-marxistul Victor Adler era perfect conștient de crearea unui marxism vulgar (materialism dialectic codificat) transmis prin simboluri și canoane. Era conștient de necesitatea unui astfel de gest tocmai pentru că proletariatul n-ar fi făcut față marxismului avansat. Marx însuși și-a dorit ca gândurile sale să nu rămână doar un exercițiu academic, ci să fie traduse în acțiune populară.
A te îndoi de toate aceste lucruri însemna să pui sub semnul întrebării chiar premisele de bază ale marxismului—anume, că filosofia trebuie să schimbe lumea, nu doar să o înțeleagă, și că revoluționara conștiință de clasă trebuie să izvorască din rândul maselor.