Unei urechi „făcute” titlul de mai sus îi aminteşte negreşit de capodopera americanului Truman Capote Alte glasuri, alte încăperi; întrebarea este însă cum anume se „face” o ureche de… cititor. (Că doar nu prin… urecheat copiii şi puşi cu de-a sila să citească ceea ce li se pune în faţă!) Întrebarea se complică pe măsură ce cartea este concurată tot mai abitir de smarphone, nu neapărat însă – dar despre asta, în cele ce urmează.
Miercuri, 13 noiembrie, pe când preş. Igor Dodon se-ntâlnea cu fracţiunile parlamentare în vederea deblocării crizei politice, după demiterea guvernului Maiei Sandu, ca să-l desemneze în cele din urmă, în seara aceleiaşi zile, pe consilierul prezidenţial în probleme de economie Ion Chicu drept candidat la funcţia de prim-ministru al RM, nişte cărturari – Maria Şleahtiţchi, Lucia Ţurcanu, Gheorghe Erizanu şi subsemnatul, cu toţii autori Cartier – se aflau la Liceul Teoretic din Ştefăneşti, raionul Floreşti, la o oră deschisă de literatură (cu toate clasele gimnaziale & liceale laolaltă!), în timpul căreia s-a discutat, s-a cântat & recitat poezie, s-a vorbit câte-n lună şi stele, într-o atmosferă prietenoasă, aş zice chiar de sărbătoare (şi spiritul se cere sărbătorit, prin cuminecare cu oamenii de cultură, mai cu seamă într-o lume atât de materialistă ca a noastră).
Ca de fiecare dată la asemenea întâlniri, n-au lipsit întrebările privitoare la lecturi, de plăcere sau formative, la care recunosc că-mi vine tot mai greu să răspund, dat fiind schimbările (y compris, tehnologice; vorba lui Gheorghe Erizanu: „Văd că aveţi smartphoane mai scumpe decât telefonul meu mobil”) din societate. De bună seamă, există oare un „Decalog” al cărţilor (pe vârste, pe categorii, pe interese) pe care tot omul se cuvine să le citească? Sau trebuie luată în calcul individualitatea fiecăruia, nu înainte însă de a pune în discuţia lectură însăşi. Căci, de la J.M. Coetzee (Premiul Nobel pentru literatură, 2003) citire:
„(…) Există un citit mort şi un citit viu. Cititul mort, în care cuvintele nu apar niciodată vii pe pagină, este experienţa multor copii, a acelor copii care, aşa cum se spune, nu învaţă niciodată să le placă cititul. Nu este imposibil să înveţi prin cititul mort, ca atunci când înveţi pe de rost, dar aceasta este în sine o experienţă stearpă, neatrăgătoare. Pe de altă parte, cititul viu mi se pare o chestie misterioasă.
El presupune să-ţi găseşti drumul către vocea care-ţi vorbeşte de pe pagină, vocea celuilalt, şi să-ţi asumi vocea astfel încât să-ţi vorbeşti ţie (sinelui tău) din afara ta. Astfel, procesul este ca un dialog, chiar dacă unul interior. Arta scriitorului, o artă care nu se poate studia nicăieri, deşi poate fi furată, constă în crearea unei forme (a unei fantasme capabile să vorbească) şi a unui punct de intrare, care îi vor permite cititorului să se pună în locul fantasmei.
(Asemănător cu dialogul dintre scriitor şi ficţiunea cititorului cu privire la scriitor din cititul viu este şi dialogul dintre scriitor şi ficţiunea scriitorului cu privire la cititor, care ţine de experienţa scrisului. Mai exact, scriitorul se adresează cuiva, unei fantasme a cititorului, care îi răspunde pe măsură ce cuvintele se aştern pe pagină.)”
De la cartea de citire la cartea de învăţătură, preţ de 10-12 ani, şi invers, doar că de data aceasta e vorba de o cu totul altă lectură, ce se sustrage curriculumului, una de gradul doi cum ar veni (acel „joc secund, mai pur”), una formativă – iată cum arată un posibil „grafic” al (încă – în caz contrar, aceste rânduri n-ar avea nici un sens!) probabilei întoarceri cu faţa spre carte a Fiului Rătăcitor, alias adolescentul de pe băncile şcolii. „La începutul unor asemenea schimbări situam şi lectură”, scrie Rainer Maria Rilke în Însemnările lui Malte Laurids Brigge, şi continuă: „Atunci am presimţit oarecum ceea ce am simţit mai târziu: că nu ai dreptul să deschizi o carte dacă nu te angajezi să le citeşti pe toate”. (Între paranteze fie spus, de cele mai multe ori manualul de literatură te face să nu mai vrei să deschizi niciuna!)
Cea mai cumplită frustrare a adolescenţei (generaţiei) mele ţine de accesul – în sensul de lipsă a acestuia! – la carte: autori ale căror nume nu trebuiau nici măcar pronunţate, titluri ce te făceau să visezi, şi care-ţi transformau viaţa într-un coşmar odată descoperite la tine. Cine nu a citit cărţi pe sub masă, învelite în „Правда” sau „Moldova Socialistă”, împrumutate de la/unor persoane de încredere, va înţelege anevoie bucuria de a face rost de un titlu anume, acum când e suficient să dai pe „search”. Ca să nu mai vorbesc despre circuitul pe sub mână a unor opere în samizdat, semn că făceai parte dintr-o reţea bazată pe încredere – şi asta tocmai în ţara unde se mai pedepsea „за недоносительство”. Dacă totuşi am ieşit (unii) mai mult sau mai puţin întregi la minte dintr-un regim pornit să dea la cap celor ce se făceau vinovaţi de delict de opinie, faptul acesta se datorează unor lecturi formative, singurul lucru pe care l-am putut opune – de cele mai multe ori, la modul individual – unei mutilări colective. Adevărate CV-uri, cât un perete (doi, trei etc.), bibliotecile personale ale scriitorilor/cititorilor din generaţia mea.
Şi într-o societate democratică, unde majoritatea este expresia unor alegeri libere, ce rost mai au aceste „CV-uri” individuale? Cui folosesc şi la ce bun aceste adevărate semne distinctive într-o epocă a globalizării?! Îndrăznesc să afirm că, mai abitir decât într-o societate bazată pe interdicţie, abia într-una a tuturor libertăţilor cartea îşi atinge randamentul deplin. Atunci când alegerea se face pe faţă, dintr-o mulţime de posibilităţi, acest act deliberat are greutatea unui pact cu tine însuţi (dacă nu cumva cu demonul lăuntric – deloc întâmplător, Faust e considerat drept mitul fondator al lui homo europaeus): în ultimă instanţă, devii ceea ce citeşti. Indiferent însă de regimul politic, cele câteva (zeci, sute, mii de – Borges le-a numit Biblioteca personală) cărţi ce te fac să devii tu însuţi (altele se mulţumesc să te „livreze” societăţii, după chipul şi asemănarea acesteia) au în comun această trăsătură fundamentală: empatia. Trăim cu viaţa eroilor, le preluăm gesturile, cuvintele, numele, dar şi visele, iar identificarea cu cutare sau cutare personaj ne ajută să fim noi înşine. Dacă ar fi să scad zecile, dacă nu sutele de mii de volume citite de când mă ţin minte, mi-aş păstra, pentru a promova cu succes adolescenţa, aceste zece titluri:
Crimă şi pedeapsă, de Fiodor Dostoievski;
Moby Dick, de Herman Melville;
Martin Eden, de Jack London;
Limba salvată, de Elias Canetti;
Cărarea pierdută, de Alain-Fournier;
Străinul, de Albert Camus;
Maestrul şi Margarita, de Mihail Bulgakov;
De veghe în lanul de secară, de J. D. Salinger;
Memorii, de Mircea Eliade;
Un veac de singurătate, de Gabriel Garcia Marquez.
Toată viaţa mea s-ar fi dus de râpă (vorba vine) dacă, la momentul potrivit, nu puneam mâna, rând pe rând, pe fiecare din aceste titluri. Altele s-au alăturat firesc, pe parcurs, ca nişte bune cunoştinţe ale primelor – şi aşa, şi tot aşa, până s-a împlinit presimţirea (lui R.M. Rilke) şi am putut rosti, în cunoştinţă de cauză, cel mai frumos vers scris vreodată, apropriindu-mi-l:
„La chair est triste, hélas! et j’ai lu tous les livres”.
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.