În 2018, forțele susținute de Rusia care controlează o parte din regiunea ucraineană Donețk l-au condamnat pe Valeri Matiușenko la 10 ani de închisoare pentru „spionaj”, după ce l-au ținut în detenție timp de 10 luni și au desfășurat ceea ce au numit un proces.
În anii de dinaintea invaziei pe scară largă a Rusiei în Ucraina, lui Matiușenko i s-a permis să efectueze săptămânal două apeluri telefonice locale de până la două minute fiecare.
„Erau doar câteva minute, dar cel puțin aveam vești de la el”, le-a spus jurnaliștilor RFE/RL soția lui, Tetiana Matiușenko, care locuiește pe teritoriul controlat de guvern. „Aveam un prieten acolo care îl suna pe Valeri pe plan local și apoi se conecta la telefonul meu pe Messenger, astfel încât să putem vorbi puțin direct. Acum însă nu mai putem face nici măcar atât”.
De când Moscova a lansat invazia Ucrainei, în februarie 2022, convorbirile telefonice ale lui Matiușenko au fost anulate.
„În șase ani, soțul meu nu a fost vizitat de Crucea Roșie nici măcar o dată", a adăugat Tetiana, „deși le-am cerut de nenumărate ori. Trebuie să ne descurcăm pe cont propriu”.
Matiușenko este unul dintre cei peste 200 de civili ucraineni ținuți de ani de zile în închisori și penitenciare din Donbas, unde războiul a izbucnit în 2014 între Ucraina și forțele susținute de Rusia, care au cucerit părți din regiunile Donețk și Luhansk. Condițiile lor de viață din penitenciar s-au înrăutățit de la invazia de anul trecut.
Deși Rusia și Ucraina au făcut schimb de mii de prizonieri militari în ultimul an, civililor încarcerați li s-a dat puțină atenție. Moscova refuză să discute despre ei și, adesea, nu confirmă nici măcar informațiile de bază despre starea lor sau locul unde se află. În același timp, familiile prizonierilor spun că guvernul ucrainean nu face suficient pentru a schimba lucrurile.
„Nu luptă pentru rudele noastre așa cum am vrea noi”, a declarat Tetiana. „Cred că, dacă guvernul ucrainean și-ar dori cu adevărat acest lucru, atunci cei dragi ai noștri ar fi liberi. Ei continuă să ne spună că nu există niciun mecanism de eliberare a civililor.”
Cu 30 de kilograme mai puțin
Matiușenko este deținut în penitenciarul nr. 32 din orașul Makiivka din regiunea Donețk, nu departe de linia frontului. De la invazia din 2022 din februarie, penitenciarul a fost lovit nu odată de obuze.
Soția sa se teme că ar putea avea cancer, dar nu a reușit să facă investigațiile medicale necesare pentru a confirma un diagnostic. „În 2019, prin intermediul unor cunoștințe, am reușit să aranjăm o ecografie pentru a-i verifica organele”, și-a amintit ea. „Au descoperit atunci o boală a glandei tiroide. Acum încercăm să aranjăm un test de sânge, dar nu îl lasă pe Valeri să meargă nicăieri”.
„Trebuie să găsesc pe cineva în Makiivka să meargă la un laborator și să ia kitul de prelevare a probelor și apoi să aranjeze cu închisoarea să ia proba la prima oră a dimineții și apoi să ducă probele la laborator înainte de ora 10.00”, spune Tetiana. „Organizarea tuturor acestor lucruri într-un loc aflat sub tirul continuu al artileriei este extrem de dificilă”.
De la invazia rusă, separatiștii le-au permis deținuților să primească doar un colet de 20 de kilograme la fiecare trei luni.
„Ultima dată când am reușit să îi trimitem mâncare a fost pe 17 aprilie”, a spus Tetyana. „Dar ce înseamnă 20 de kilograme de mâncare în trei luni, când acolo abia dacă sunt hrăniți? Soțul meu cântărește acum 50 de kilograme. În arestul preventiv, avea 78 de kilograme. Acum are cu aproape 30 de kilograme mai puțin".
„Nu am pe nimeni altcineva”
Olena Peh, cercetătoare în domeniul culturii și ghid de muzeu din Horlivka, în regiunea Donețk, a fost condamnată la 13 ani de închisoare în 2019 pentru că ar fi recrutat persoane care să lucreze pentru Kiev. Ea este deținută în închisoarea 127 din orașul Snijne, regiunea Donețk.
Fiica sa, Isabella Peh, le-a spus reporterilor RFE/RL că mama sa a fost abuzată și torturată în detenția preventivă, inclusiv cu șocuri electrice, care i-au provocat convulsii. Isabella se teme că mama ei a fost expusă la tuberculoză.
„Are crize convulsive”, a spus Isabella. „Are o tuse epuizantă care nu se mai oprește. Își pierde des cunoștința. Dacă nu primește îngrijiri medicale, mama mea va muri. Este tot ceea ce mi-a rămas pe lume - nu am pe nimeni altcineva”.
„Mama rezistă”, a mai spus ea. „Este o luptătoare. O eroină. Unul dintre acei oameni care spun: Nu-ți face griji pentru mine. Voi fi bine. Dar știu cât de greu este pentru ea".
Isabella spune că nu și-a mai văzut mama de când a fost răpită. Deși mai devreme vorbeau ocazional la telefon, acum nu mai poate lua legătura telefonică cu ea.
„Nu-i pot trimite decât un pachet de 20 de kilograme la fiecare trei luni”, a adăugat ea. „Dar asta este egal cu zero. Este imposibil să mănânci mâncarea de acolo. Este plină de viermi”.
Isabella le cere și ea autorităților ucrainene să facă mai mult pentru a asigura eliberarea unor persoane precum mama ei.
„Cred că prioritatea lor acum o reprezintă persoanele pe care Rusia le-a reținut din 24 februarie 2022”, a spus ea. „Acei oameni au o șansă, spre deosebire de rudele noastre”. „Dar imaginați-vă cât de puternică trebuie să fie credința lor în Ucraina”, a adăugat ea. „După atâta vreme și după ce ce au fost torturați în fel și chip, crezând că orice zi ar putea fi ultima, ei încă mai cred că vor fi eliberați. Ei încă mai cred în Ucraina”. „Lupta mea pentru mama continuă”, ne-a spus ea. „Dar dau mereu de indiferență. Nimeni nu ne aude”.
„Mă țin tare”
Bohdan Kovalciuk avea 17 ani când separatiștii susținuți de Rusia l-au răpit în 2016. El a fost condamnat ilegal la 15 ani de închisoare pentru că ar fi aruncat în aer mașini folosite de luptătorii anti-Kiev. În 2019, i s-a oferit o grațiere cu condiția să mărturisească, să spună public că se căiește și să se angajeze să nu părăsească zonele controlate de separatiști. El a refuzat și își ispășește pedeapsa într-o închisoare din orașul Ceistiakove din regiunea Donețk.
„Nu am mai luat legătura cu nepotul meu din 2019”, spune Tetiana Voț. „În tot acest timp, l-am văzut doar o singură dată. Fiica mea l-a văzut de trei ori, de două ori printr-un geam gros”.
„Îmi spunea: Bunico, totul este bine. Nu vă faceți griji. Voi fi bine", a adăugat ea. „Nu vrea să mă supere, așa că se abține”.
În timp ce nepotul ei se apropie de cea de-a șaptea aniversare a răpirii sale, Tetiana se străduiește să-și păstreze speranța. „Din păcate, autoritățile ucrainene nu comunică cu mine”, a declarat ea pentru RFE/RL. „Nu îmi spun la ce mă pot aștepta”. „Mă țin tare”, adăugă ea. „Știu că trebuie doar să lupt pentru el și să aștept”.
Tetiana Matișenko, care bănuiește că soțul ei încarcerat are cancer, este la fel de frustrată. „M-am săturat să mi se spună să am răbdare”, a spus ea. „Am obosit să aștept”. „La vârsta de 38 de ani, am fost lăsată singură cu fiul meu mic în brațe”, a spus ea. „Mama mea este bolnavă. Tatăl meu a murit. Nu mi-am mai văzut soțul de șase ani. Am dreptul la fericire. Soțul meu are dreptul să fie liber”.
