Am examinat biografia lui Nicu Ceaușescu într-un eseu-studiu despre ascensiunea comunismului dinastic, transmis în două episoade, la Radio Europa Liberă în februarie 1983. A fost debutul meu la ceea ce era, într-adevăr, ziarul vorbit al românilor de pretutindeni. Textul poate fi citit în cartea mea Arheologia terorii, ediția a III-a revăzută și adăugită, Editura Curtea Veche, 2008, cu o postfață semnată de istoricul Cristian Vasile. La vremea difuzării sale, am motive să cred că Nicu a fost informat despre acest articol și că a citit transcrierea sa. Nu știu ce va fi gândit atunci, dar, privind retrospectiv, cred că a înțeles că era vorba de un efort de a-l lămuri asupra riscurilor angajării pe un drum care nu avea cum să se termine în chip fericit. Îi reaminteam fostului meu coleg că tocmai el, cel care citise cândva cu pasiune atâtea cărți de istorie a Romei antice, ar fi trebuit să știe că nicio gardă pretoriană nu este într-atât de loială încât, în clipa dezintegrării puterii supreme, să rămână alături de despotul eșuat.
De-a lungul anilor de școală, am vorbit cu Nicu despre multe lucruri, inclusiv despre relațiile cu URSS, despre epoca Dej, despre istoria PCR. Îl interesau chestiunile istorice, citea buletinele Agerpres și cărți traduse în românește „numai pentru uz intern”. Știu precis că acasă la el se vorbea deschis pe teme din istoria PCR, se comenta copios despre unii și alții, despre unele și altele (în special despre Alexandru Drăghici și soția sa Marta, născută Cziko). În septembrie 1965, chiar de ziua sa, mi-a spus că urma să plece o delegație condusă de Ceaușescu în URSS, că „se cam sărise calul” în conflictul cu sovieticii. Nu s-a produs niciun fel de rapprochement, dar au încetat ședințele închise de partid din perioada Dej în care „activul” era informat despre polemicile din mișcarea comunistă și despre abuzurile sovieticilor.
Prietenii săi cei mai buni au fost Zaza (Radu) Ioanid, ulterior operator la televiziune, văr cu criticul de artă Andrei Doicescu și, o scurtă perioadă, prin clasa a XI-a, Florin Cleper, fiul unui cunoscut medic ftiziolog. Cu Florin, Nicu discuta istorie, împărtășeau amândoi pasiunea pentru prinți, regi și împărați, pentru Napoleon… Un băiat de o sensibilitate cu totul ieșită din comun, Florin a emigrat în Israel după anul I la Arhitectură, a murit într-o campanie din Liban.
În 1969, eram în clasa a XI-a, Florin a fost ținta unui ciudat caz de prigoană legat de un extemporal la limba română. Tema era opera poetică a lui Șt. O. Iosif, Florin scrisese ironic, în spiritul Istoriei literaturii de Călinescu, deci îl prezentase drept poet minor. Profesoara de română, N. R., sesizase conducerea școlii, obiectul incriminat a fost trimis către „organele superioare”. Am fost convocați urgent în sala de festivități, directorul adjunct, profesorul de chimie Popa ne-a citit un material venit din partea CC al UTC, semnat de primul secretar și ministrul Tineretului, Ion Iliescu. Ni se spunea că este necesar să luptăm pentru cultivarea marilor valori naționale, că nu se poate îngădui denigrarea lor. Cel puțin așa ne-a fost prezentată nouă acea „demascare”. Directorul școlii, profesorul Bărbulescu, era plecat în Bulgaria, era vorba de o înscenare ordinară. Tăceam cu toții împietriți. Atunci s-a ridicat Nicu, a plecat trântind ușa, nu înainte de a spune că el nu poate să participe la această porcărie. Ședința a fost suspendată, elevul Cleper a fost lăsat în pace, profesorul Popa n-a mai scos o vorbă, materialul „tovarășului Iliescu” a dispărut, sunt sigur, fără urmă…
