O bună guvernare a sistemului educațional presupune implicarea întregii comunități pentru a transmite tinerii generații nu doar un bagaj de cunoștințe și abilități profesionale, ci în primul rând dorința de a fi cetățeni mai buni. Este nevoie de o viziune pe termen lung și propunerea unei agende de dezvoltare a Republicii Moldova în care învățământul să fie recunoscut drept un domeniu strategic și prioritar pentru că astăzi doar 4 % din populație consideră prioritară situația critică din educație, constată Anatol Gremalschi, fost ministru al Educaţiei, cunoscut expert în politici educaționale, coordonator de programe la IPP.
Europa Liberă: Din 2015, există Codul Educației, există și mai multe politici în acest domeniu, dar despre calitatea educației se spune că e joasă. De ce?
Anatol Gremalschi: „Dacă ne referim la calitatea educației, ea a fost în vizorul tuturor guvernărilor și, într-un fel, pe agenda publică. Acțiunile care au fost întreprinse în această direcție mai mult au răspuns unor critici venite de la un mic grup de profesioniști în domeniu, decât unor necesități sociale clar exprimare prin voturi ale cetățenilor sau prin voința politică, repet, a altor ministere, decât cel al Educației.”
Europa Liberă: Toate guvernările au spus că prioritară rămâne a fi educația. Pe hârtie s-ar părea că chiar se regăsește printre priorități, în realitate însă, unde o regăsiți?
În afară de declarațiile destinate largului public, educația nu reprezintă o mare prioritate...
Anatol Gremalschi: „Mi se pare că atunci când vorbim de priorități, orice sector al vieții sociale este unul prioritar, fiindcă în caz contrar, pierzi o anumită categorie de alegători și, într-un fel, ofensezi o anumită categorie de cetățeni care activează în sectorul respectiv. De aceea, prioritățile trebuie stabilite în funcție de criterii obiective. De exemplu, volumul de cheltuieli per elev, salariul unui angajat în învățământ, alocațiile capitale destinate modernizării sau construirii de noi edificii ale instituțiilor de învățământ. Și dacă o să mergem pe aceste criterii, ne vom convinge că în general, în afară de declarațiile destinate largului public, educația nu reprezintă o mare prioritate. Dacă luăm în baza salariilor angajaților din învățământ, ele sunt acum la nivelul salariului mediu pe țară. Deci, asta înseamnă că nu e o prioritate în general acest domeniu.”
Europa Liberă: Ce se poate face ca să devină o prioritate adevărată?
Anatol Gremalschi: „Pentru a face educația o prioritate avem nevoie de schimbări profunde, în primul rând, în structura economiei. Dacă încasările la buget vin în mare parte din domenii care nu necesită valoarea intelectuală adăugată înaltă, mă refer la produse înalt tehnologice, la produse în care predomină cunoștințele și nu munca, să zic, fizică sau de rutină, atunci aceste schimbări pot veni în mentalitatea populației foarte greu. Și un indicator în acest sens este clar: doar 30 la sută din elevi în prezent optează pentru științele reale. Asta înseamnă că economia reală, acolo unde se produc bunurile materiale într-un viitor mai îndepărtat s-ar putea să rămână fără specialiști. Prin urmare, cei care diriguiesc educația, cei care diriguiesc țara în ansamblu ar trebui să promoveze valorile educației prin prisma beneficiilor pe care le are o societate, nu doar prin apeluri declarative. Nicăieri nu se publică, de exemplu, salariile în funcție de nivelul de educație al angajatului, dar statistica e foarte grăitoare: ai studii superioare, ai salariu mai bun, nu le ai, nu ai astfel de salariu. La noi se consideră că nu-i corect politic să mergi pe această filieră.”
Economia reală, într-un viitor mai îndepărtat, s-ar putea să rămână fără specialiști...
Europa Liberă: Deși deseori aud și reproșuri la adresa celor care diriguiesc treburile statului că, de exemplu, au fost mai mult preocupați să ridice salariile judecătorilor și nu au încercat să stimuleze, să motiveze profesorii prin majorări de lefi, pentru că unii dintre ei au apucat să meargă pe drumul străinătății anume din lipsa unui salariu bun.
Anatol Gremalschi: „Evident, dacă punem pe un taler al balanței importanța declarată, iar pe alt taler salariul care se alocă pentru astfel de importanță, majoritatea absolută vor opta pentru salariu. Avem cu toții copii, nepoți, avem de întreținut oameni mai în vârstă ș.a.m.d. Prin urmare, din acest punct de vedere, eu cred că în ultimul timp s-a făcut mult. Salariile cu 10 ani în urmă erau sub nivelul mediu pe economie, acum ajung la nivelul mediu, a fost efectuată o majorare semnificativă de salarii în domeniul învățământului. Ce-i drept, ea nu a fost asigurată de resursele bugetare necesare, multe instituții în septembrie s-au pomenit cu bugetele goale, dar în general intenția a fost bună. Și ca unul dintre cei care lucrează în domeniul educației, poate nu voi fi susținut de toată breasla de pedagogi, majorările de salariu s-au făcut indiferent de rezultatele muncii, ceea ce numim noi abordare colhoznică. Deci, indiferent de faptul că lucrează un cadru didactic bine, foarte bine, cel mai bine, majorările nu prea au ținut cont de acest lucru.”
Europa Liberă: Deci, nu în funcție de performanțe?
Anatol Gremalschi: „Da, exact! În general, acolo în lege este stipulat că conducătorii de instituții ar putea mări cu 10% remunerările, sunt date niște criterii, dar asta a stârnit revoltă în rândurile cadrelor didactice, care optează pentru ceea ce numesc ei egalitate.”
Europa Liberă: Statisticile arătau că la 1 septembrie în domeniul educației erau lipsă 2.000 de cadre didactice. Pentru populația actuală a Republicii Moldova e mult, e puțin? Ce ziceți Dvs.?
Anatol Gremalschi: „Noi avem în învățământul general circa 25 de mii de cadre didactice, evident că 2.000 asta-i aproape 10 la sută. Eu aș vrea să fiu un pic și mai categoric. Școlile acoperă tot ce pot ele cu cadrele didactice pe care le au, când nu mai pot lua mai multe ore, poziția respectivă este declarată vacantă, dar în general lipsa este cu mult mai acută, fiindcă, de exemplu, în domeniul informaticii predau persoane care nu au nici pregătire informatică, nici pregătire pedagogică. Același lucru se atestă și la alte discipline și este o lacună în legislație, întrucât legislația are un caracter declarativ – trebuie să predea o persoană cu pregătire profesională, dar nu se prevăd nici sancțiuni, nici alte consecințe în cazul în care predă o persoană fără o astfel de pregătire. Și avem, cred, circa 10% din cadrele didactice care predau 2-3, am întâlnit și cazuri chiar cu 5 discipline școlare.”
Europa Liberă: Și atunci, calitatea învățământului la acea disciplină care e?
Avem circa 10% din cadrele didactice care predau două, trei, chiar și cinci discipline școlare...
Anatol Gremalschi: „Nu putem vorbi despre calitate în principiu, fiindcă omul nu a fost pregătit. De exemplu, el e profesor de matematică, 3-4 ani la facultate s-a aprofundat în predarea matematicii, acum i s-a propus să predea o disciplină care nu prea are legătură cu matematica. Problema aceasta poate fi soluționată prin două căi – evident, majorări de salariu, dar, mai important – prin schimbarea paradigmei de pregătire a cadrelor didactice. Un copil poate învăța la liceu 17 discipline, iar un specialist nu poate preda măcar două. Nu există așa ceva! Prin urmare, trebuie să schimbăm pregătirea, să pregătim profesori pe arii curriculare. În multe țări este calificarea profesor de gimnaziu, nu se spune disciplina. Deci, el nu se aprofundează în străfunduri, să studieze matematica în toată bogăția ei, el studiază didactica matematicii.”
Europa Liberă: Pentru că Dvs. ați precizat că 17 discipline studiază un elev, nu vi se pare o sarcină prea încărcată?
Anatol Gremalschi: „În 2018-2019 am fost inclus și eu într-o echipă care a revizuit Curriculumul național. Am făcut o analiză comparativă cu disciplinele din alte țări. Vreau să vă spun următoarele: cu cât țara e mai industrializată, cu atât elevii studiază mai multe discipline. Deci, dacă ne dorim o țară industrializată, volens-nolens trebuie să studiem și matematică, și fizică, și chimie, și biologie. Și e mult mai ușor să dezvolți ceea ce numim noi competențe transversale. De exemplu, capacitatea de a ține un discurs. Și e mult mai greu în general să înveți fizica sau matematica. Și la noi s-a mers pe pista asta mai ușoară. Unele discipline au început să fie reduse, alte discipline nu prea sunt populare în rândul elevilor, iar poziția ministerului – și în trecut, și în prezent – este una foarte bună. Ei intervin foarte atent la Nomenclatorul de discipline. S-a mers pe alt principiu: se propun la alegere. În licee avem modele de plan-cadru, unde instituția de învățământ și elevul poate opta, de exemplu, teoretic poate să nu aleagă fizica sau chimia, să aleagă disciplina pe care el o consideră mai importantă pentru dânsul, dar acest lucru poate fi făcut doar în liceele mari. Nu mai există noțiunea de clasă, fiindcă clasa în sensul nostru – 30 de copii – nu învață după un orar comun. Să zicem, 10 și-au ales fizica, alți 10 și-au ales chimia, dar din mai multe clase formezi chimiști, fizicieni, filologi ș.a.m.d.”
Cu cât țara e mai industrializată, cu atât elevii studiază mai multe discipline...
Europa Liberă: Migrația a afectat inclusiv domeniul educației. În primul rând, vorbeam despre exodul profesorilor, dar și numărul copiilor s-a micșorat odată ce părinții în străinătate au decis să-și integreze familiile acolo unde își câștigă bucata de pâine. Despre optimizarea școlilor s-a vorbit în contradictoriu, mai mult s-a criticat și probabil că a intervenit politicul, că se face politică și din acest subiect. Dvs. cum priviți și cum definiți această stare de lucruri, când e vorba despre închiderea unor școli?
Anatol Gremalschi: „Migrația e un proces firesc. Dacă țara, Republica Moldova nu va oferi oportunități economice, lumea oricum va pleca, indiferent de apelurile la patriotism, la dragoste ș.a.m.d. viața e viață și trebuie să soluționezi problemele ei. Minusul numărul unu e că rețeaua școlară nu s-a adaptat la schimbările demografice. Școala nu-i agent economic, ea nu creează locuri de muncă în sat și nu generează venit în sat.”
Europa Liberă: Dar se zice că satul, localitatea care nu are școală e sat pierdut.
Anatol Gremalschi: „În general, școala-i pierdută, fiindcă dacă nu-s copii în sat, cum poți să revigorezi satul, deschizând o școală? Un experiment imaginar: haideți să ne ducem într-un sat unde nu sunt copii de vârstă școlară și să deschidem o școală. Satul va începe să se dezvolte? Evident că nu, fiindcă oamenii au plecat din sat cu totul din alte considerente. Și din acest punct de vedere, eronat s-a pus accentul pe politic – se închid școlile, uite, cât de rău îi guvernul. Doi: că vor să economisească bani. Nu este corect! Reforma care s-a făcut a fost foarte dureroasă și a atins sentimentele profunde ale multor părinți, dar a fost bazată pe calitate. O școală mică nu asigură calitatea educației. Noi asigurăm accesul la educație. Problema e la ce fel de educație. Formal, un copil e înmatriculat în școală chiar dacă nu învață nicio limbă străină. Școala va funcționa, în fiecare zi se vor deschide ușile, vor veni oameni la serviciu, vor veni elevii la școală, dar, conform codului, două limbi străine nu se vor învăța în această școală. În primul rând, nu sunt cadre didactice, în al doilea rând, nu sunt copii. Deci, accentul s-a pus pe calitatea educației și scopul optimizării a fost în general nu economisirea de bani.”
Europa Liberă: În multe sate am întâlnit cazuri când copii din clasa întâi, a II-a, a III-a și a IV-a erau comasați într-o singură clasă.
Anatol Gremalschi: „Aceasta noi o numim predare simultană. Despre ce fel de calitate mai poate fi vorba? Evident că nu există nicio calitate și noi din start pe acești copii – eu am folosit un cuvânt poate nepotrivit –, noi din start îi schilodim intelectual. Ei nu învață ce trebuie să învețe un copil al secolului nostru. Nu învață! Posibil, unii părinți nu conștientizează acest lucru sau din considerente de comoditate și chiar îți dai seama că copilul tău îi transportat cu autobuzul undeva, ninge afară, cum te simți? Evident, te simți stresat și mai bine vrei școala să fie în satul tău. Dar acesta-i sacrificiul pe care noi trebuie să-l facem în folosul copilului, să-i asigurăm o educație de calitate. Vor fi oare competitivi absolvenții unor școli mici în care nu se învață limbi străine cu absolvenții unor școli dintr-un centru raional unde copiii de la trei ani de la grădiniță învață o limbă străină? Deci, din start îl lăsăm săraci pe acești copii.”
Câți vorbesc o limbă străină? Note au toți...
Europa Liberă: Dar, în general, Dvs. ce ziceți, există dorința asta de a face carte așa cum se cere sau mai degrabă părinții acceptă să cumpere cunoștințele odraslei, să sacrifice banii pentru a obține o notă mai mare, diploma mai ușor s-o obțină? Cum vedeți Dvs. fenomenele acestea de-a lungul anilor, care s-au întâmplat, au avut loc în educația autohtonă?
Anatol Gremalschi: „Foarte mulți părinți consideră că e misiunea școlii ca elevul să fie învățat, el parcă neavând nicio responsabilitate. Modul lui de viață nu necesită cunoștințe profunde în domeniile înguste ale cunoașterii, nu proiectăm avioane, nu producem calculatoare și el încearcă să-și adapteze demersul lui educațional față de școală: dați-mi note. Evident că majoritatea școlilor, ca să nu-și creeze probleme în relațiile cu părinții, dau astfel de note. O să încep – nu știu dacă e corect politic – toți învață limba română: și alolingvii, și majoritarii. Vorbiți cu un alolingv. El nu vorbește în română, dar are în atestat o notă foarte bună. Extrapolăm: la matematică e același lucru, la o limbă străină e același lucru? Câți vorbesc o limbă străină? Note au toți. Exemplul clasic când școala a scos tensiunea socială, oferind note nemeritate. Și meritul dnei Maia Sandu în 2013-2014 a fost că a introdus o evaluare obiectivă. Imediat s-a văzut fiecare școală cât costă. Iar părinții – și eu sunt orbit de dragostea părintească și de dragostea de bunic, recunosc cinstit – vor cât mai bine copilului. În ce măsură fiecare dintre noi e gata să încalce anumite limite morale, este o abordare individuală. Și revenim la judecători. Faptul că le-au mărit salariile i-a făcut mai puțin corupți?”
Europa Liberă: Societatea zice că nu.
Anatol Gremalschi: „Nu! Prin urmare, numai majorările de salariu nu pot fi interpretate ca un remediu universal. Nu e chiar așa! Exact la fel și cu notele. Dacă să zicem diploma ca atare îți oferă acces pe piața muncii, dar piața muncii îți cere competențe, părinții n-ar mai alerga după diplome, ci după competențe.”
Europa Liberă: De la foarte mulți părinți, mai ales de la cei care au plecat peste hotare aud constatarea că ei au mers făcând sacrificiul în numele copiilor lor și că banii pe care îi agonisesc acolo, poate uneori foarte greu, îi trimit acasă anume pentru ca fiica, feciorul să facă carte. Cum se înțelege acest sacrificiu pe care îl fac părinții prin banii pe care îi investesc în educația copiilor?
Anatol Gremalschi: „Păi problema e că ei investesc în frecventarea instituțiilor educaționale, dar nu în educația propriu-zisă, care sunt lucruri absolut diferite, fiindcă vorbeam de dragostea părintească – te mângâi într-un fel știind că trimiți bani acasă și copilul tău învață, iar pe de altă parte, dacă diploma nu are nicio valoare în societate, atunci îți dai seama că banii aceștia în general au fost investiți într-un mod incorect. Noi optăm în general pentru decomercializarea educației, noi nu suntem adepții teoriei „Ai bani, ești automat înmatriculat la studii”.”
Europa Liberă: Și lupta asta e cu victorie?
Problema e că ei investesc în frecventarea instituțiilor educaționale, dar nu în educația propriu-zisă...
Anatol Gremalschi: „Nu. Suntem perdanți 100%. La înmatriculările în universități competiții nu există, cu excepția unor domenii de formare profesională denumite prestigioase, chiar și sunt, cred că, ocrotirea sănătății...”
Europa Liberă: Dar cum supraviețuiește acest număr mare de instituții?
Anatol Gremalschi: „Sunt întreținute de stat. Statul le-a dat clădirile pentru care ele nu plătesc nimic, statul le asigură salarii pentru studenții înmatriculați la buget, statul le achită serviciile comunale. Acum se vorbește că ele vor fi trecute la finanțarea per student, dar în fiecare an se amână acest lucru și undeva este un moment principial. Învățământul în Republica Moldova are o altă misiune decât învățarea propriu-zisă: protecția socială. Ia uitați-vă, ce facem noi cu 17 sau cu 20 de mii de absolvenți de liceu? Vrei, nu vrei, trebuie să le planifici un loc în universitate. Prin urmare, dacă începi a introduce competiție, cerințe drastice la admitere, pe de o parte, jumătate din ei, Doamne ferește, nu nimeresc în universitate, pe de altă parte, jumătate din cadrele didactice de la universități rămân fără lucru. Când guvernarea este slabă, nu profesională, dar slabă în principiu, da, nu are resurse, nu are suficient câmp de manevră, ea închide problema prin soluții simple – scoate cerințele. Putem să impunem universitățile să facă admitere, dar întrucât ele nu au concurs, îi vor admite pe toți. Se va mima examenul...”
Europa Liberă: Și Dvs. credeți că au viață lungă aceste universități multe care există raportat la numărul populației din Republica Moldova?
Anatol Gremalschi: „Da. Eu îmi amintesc când o doamnă ministră a încercat să facă ceva cu facultățile pedagogice. Imediat s-au aprins protestele, imediat! Fiindcă acolo lucrează oameni, doar nimeni nu și-a pus problema că doar 10% din absolvenții facultăților de pedagogie se duc în școli.”
Europa Liberă: Dar un număr mare de copii aleg să facă studii în străinătate? Cel puțin, Prutul îl trec tare mulți.
Noi încă nu vedem valoarea a ceea ce numim proprietate intelectuală...
Anatol Gremalschi: „Din sondajul din cadrul proiectului finanțat de Fundația Soros-Moldova, circa 70% din părinți ar dori ca copiii lor să facă studii în străinătate, iar circa jumătate consideră că diplomele nu au nicio valoare. Prin urmare, părinții într-un fel intuiesc că sistemul educațional are mari probleme, sau fie că nu au de ales, fie că este inerția gândirii. O situația pur imaginară: părintele lucrează în Italia, trimite bani acasă. Ei în ce vor fi investiți? În reparația casei, gardului sau vor fi stocați, păstrați, acumulați pentru a face studii într-o universitate de prestigiu din străinătate. Majoritatea părinților vor alege ceea cu ce s-au obișnuit ei toată viața, adică noi încă nu vedem valoarea a ceea ce numim noi proprietate intelectuală. Dacă aduce un copil la oraș, în Chișinău să învețe, un părinte în ce va investi banii? Va plăti contractul. Dar nu se va gândi: am niște bani, decât să repar casa, mai bine îi cumpăr un apartament de o cameră să poată copilul învăța în liniște și pace decât să stea șase într-o cameră de cămin. Nici nu se va gândi, desigur, să-i cumpere o bibliotecă, acolo un set de cărți și restul, poate un gadget din astea... Există o anumită mentalitate și datorită acestei mentalități nicio universitate nu va fi atinsă.”
Europa Liberă: Am citit și studii care arată că universitățile produc șomeri, pentru că cei care absolvesc nu au ce face cu diploma.
Anatol Gremalschi: „Da, vorbeam de tensiunile sociale. Problema a fost scoasă, după liceu, copilul 3-4 ani a fost undeva înmatriculat. În timpul acesta, el s-a maturizat și își rezolvă problemele singur. Statul într-un fel de-acum nu-și mai bate capul. Dar dacă am zice așa: „La programul de formare X numai șomeri producem, îl închidem”. Cei care doresc astfel de formare, vor fi nemulțumiți, cei care lucrează în cadrul facultății respective, vor fi nemulțumiți. Ce poate face statul în cazul acesta cu atâția nemulțumiți?”
Europa Liberă: Să potolească nemulțumirea.
Anatol Gremalschi: „Să scoată problema. Îmi amintesc, o doamnă ministră nu demult publicase pe internet un act de acreditare a unei instituții medicale, din care reieșea că instituția trebuie să fie închisă. Au apărut nemulțumiri, peste trei zile pe același loc a fost postată o fotografie: „Nu închidem nimic. Totul e OK. E cea mai bună”. Exemplul clasic când protestul social violează logica dezvoltării unui sistem de învățământ. La noi mai mult ne orientăm spre protecția socială, dacă ar fi invers, universitățile nu ar da diplome, diplomele le-ar da comisiile externe, care ar atesta capacitățile profesionale ale absolvenților. Imaginați-vă, eu sunt cadru didactic, șef de catedră. Câți studenți pot să „tai” la examenul de absolvire? Nu „tai” pe nimeni, că o să-mi fac atâta bătaie de cap, dar dacă ar fi niște comisii independente, atunci și eu m-aș mobiliza, ca să nu „tai” pe nimeni, trebuie să-i pregătesc; să-i pregătesc e greu, mai bine eu nu-i „tai”. Eu simplific mecanismele care acționează, într-un fel le vulgarizez pe înțelesul poporului, dar asta e situația.
Exemplul clasic când protestul social violează logica dezvoltării unui sistem de învățământ...
Deci, în multe țări finanțarea se face pe baza numărului de absolvenți angajați în câmpul muncii conform specialității; în multe țări există mecanisme de urmărire a traseului profesional al absolvenților și dacă traseele profesionale diferă foarte mult de ceea ce a investit statul și studentul în pregătire, acel domeniu de formare nu se mai finanțează în măsura respectivă. Încă o dată repet: noi avem prin tradiție o guvernare, nu vorbesc de Guvern, o guvernare slabă. Lumea încă nu respectă stăpânirea, cum ceva nu-i place, blochează drumurile; ceva nu le place, se ridică panică sau se acoperă cu drepturile cuiva că sunt încălcate, fără să se analizeze esența problemei. Vorbeam de optimizare. Copilul are dreptul la educație. Asta ce înseamnă? Că învățătorul vine la dânsul pe lejancă, cum se spune la noi în sat, la sobă acasă și-i face educația sau totuși avem instituții care corespund anumitor standarde? „Păi dacă ați închis școala în care-s trei elevi, ați încălcat dreptul elevilor la educație”. Ei nu se educă acolo, ei frecventează numai. Și la noi publicul e mai sensibil la astfel de momente.”
Europa Liberă: Se pare că acest domeniu este afectat și de problema corupției. Câtă corupție există în domeniul educației, nu știu dacă există măsurări foarte clare, dar atât de mult se vorbește că în școală se dau bani, se cere mită, se impun părinții să achite fonduri. Se poate face ordine aici? Și cum se face această ordine?
Anatol Gremalschi: „Deci, anul trecut noi am făcut un sondaj, planificăm încă unul la anul, dacă vom avea susținerea respectivă. Noi măsurăm în primul rând percepția publică a corupției. Și sunt măsurări exacte. De exemplu, dacă vorbim de corupție, nu percepția ei, dar câte cazuri de judecată la o mie de învățători. Acesta-i un indicator obiectiv. Dacă vorbim că părinții se plâng, câte plângeri oficiale au fost depuse – și atenție mare! – s-au confirmat? Îi pui câteodată un „2” cuiva și ai o plângere de la părinte, care te atacă pe altă dimensiune, nu pe rezultatele academice. La noi se fac măsurări a percepției publice foarte des și rezultatele măsurărilor au un impact, fiindcă toate mijloacele de informare în masă le preiau, mai puțin se vorbește despre indicatorii obiectivi...”
Europa Liberă: Dar totuși, care e gradul de corupție în domeniul educației?
Anatol Gremalschi: „Dacă vorbim de sondajele pe care le-am făcut noi, banii care circulă în educație – eu nu zic că-s legali sau ilegali –, ei nu sunt cei de stat, sunt comparativi cu atât cât alocă statul pentru un elev.”
Europa Liberă: E o sumă mare?
Chișinăul și Bălțiul se manifestă din plin, centrele raionale – un pic, satele – vai de capul lor...
Anatol Gremalschi: „E semnificativă suma. E semnificativă, dacă raportăm la banii alocați de stat pentru un elev, ceea ce alocă părinții suplimentar – 20-30%. Evident că e o distribuție geografică neuniformă. Chișinăul și Bălțiul se manifestă din plin, centrele raionale – un pic, satele – vai de capul lor, săracele noastre sate în care ne-am născut. Și aici e o problemă cu filosofia educației. Am văzut cum unele organizații neguvernamentale au lansat petiții: „Interzicem asociațiile părintești!”. Păi mai puneți și sârmă ghimpată în jurul școlii, puneți turnuri de pază, câini... Dacă părinții vor să ajute școala, haideți să ne gândim unde-i corupție și unde-i ajutorul dezinteresat. De exemplu, eu vreau să organizez o excursie cu copiii din școală la Iași. Eu trebuie să organizez în afara școlii sau mă înțeleg cu ceilalți părinți, facem o colectă de bani și plecăm? Care ar fi alegerea? Păi dar sunt copii care nu au bani și nu vor pleca la Iași. Bine, noi am putea să oferim câtorva copii și această posibilitate. Dar să interzicem excursia la Iași, la bojdeuca lui Creangă sau la teiul lui Eminescu e bine sau nu?”
Europa Liberă: Deci, Dvs. lăsați să se înțeleagă că fondurile nu ar fi un păcat?
Anatol Gremalschi: „Nu sunt un păcat. Depinde de modul în care se colectează banii și scopul în care acești bani sunt folosiți.”
Europa Liberă: Deci să fie transparență?
Anatol Gremalschi: „Să fie, în primul rând, transparență. Doi: scopuri legale. Trei: o soluție cu păstrarea anonimatului părinților. Poate să fie și așa ceva. Deci, asociația de părinți colectează bani, dar nu raportează la nimeni de la cine și cât a colectat.”
Europa Liberă: Dar când vorbim despre corupția din educație, cine poartă vină – părintele care vrea să mituiască profesorul sau există și cazuri când profesorul chiar la modul serios cere acești bani?
Anatol Gremalschi: „În sondajele noastre avem cazuri și de primul gen, ca să le spun așa, și de genul al doilea. Unii părinți, orbiți de dragoste pentru copilul lor, caută toate căile posibile pentru a obține o notă mai mare, de exemplu. Pe de altă parte, există și cadre didactice – cu regret spun acest lucru – necinstite, care estorchează bani. Și aici auzisem așa, în mediul pedagogic că, „uite, ne defăimează, noi nu suntem așa”. Dar argumentul nostru a fost următorul: „Dar nu am văzut nicio tendință de autopurificare”. De exemplu, luna trecută au fost niște cazuri cu agresarea verbală a unui copil. Și aici s-au revoltat părinții, dar n-am auzit colectivul pedagogic. Este Consiliul de etică în școală. Nu s-a auzit nimic. Deci, cadrele didactice, dacă vor să aibă o imagine bună, trebuie să țină la această imagine și să meargă tot timpul pe pista autopurificării. Ele nu trebuie să aștepte ca un părinte să vină să se plângă, au văzut că are loc un caz de acesta, imediat au convocat Consiliul de etică și Consiliul pedagogic și au redresat situația. La noi lucrul acesta nu se întâmplă și acesta-i un minus al colegilor mei. Ei așteaptă cineva din interior. Dacă acest caz nu ajungea în mass-media, dacă părinții respectivi ziceau: „Bine, bine, cumva rezolvăm situația”, avea să meargă totul mai departe.”
Cadrele didactice, dacă vor să aibă o imagine bună, trebuie să țină la această imagine și să meargă tot timpul pe pista autopurificării...
Europa Liberă: Unde mai poate și trebuie să intervină statul ca să contribuie la o bună calitate a educației?
Anatol Gremalschi: „În primul rând, să introducă remunerarea în baza rezultatelor muncii, pentru că altfel, principiul colhozului tot timpul va submina educația. El acum se numește egalitate, echitate, dar e principiul colhozului. Dacă un liceu are note foarte bune la BAC, de ce salariul cadrelor didactice trebuie să fie egal cu al celor de la un liceu la care promovabilitatea a fost de 30%? De ce? Eu nu înțeleg. Alt aspect: educația părinților Părinții trebuie pedagogizați. Cu regret, în 2016 a fost aprobată strategia, dar până astăzi nu avem planul de acțiuni. Trei: stabilirea unui cadru normativ, juridic foarte clar, care ar prevedea obligațiunile și drepturile cadrului didactic și – atenție mare! - obligațiunile și drepturile părinților. Și primii, și cei de-ai doilea au nu doar drepturi. La noi nu există nicio responsabilitatea pentru neglijarea copilului de către părinți. Nu există! Vorbeați de migrație... Au plecat, cui au lăsat copiii? Nu se știe. Reconceptualizarea învățământului pedagogic. Evident, satele sunt așa cum le avem și cum le iubim noi, școli mari acolo în viitorul apropiat nu vor apărea. Dar nu vom avea profesori de o disciplină, nu vom avea, pentru că nu sunt suficiente ore. Deci, trebuie să avem profesori capabili să predea disciplinele dintr-o aria curriculară. Aici trebuie să intervină statul. Ce se va face, îmi vine greu să spun. Și încă un moment foarte important: învățământul nu trebuie să fie punitiv, trebuie să extindem dreptul părintelui și copilului de a alege. De ce forțăm foarte mulți copii care au, să zicem, înclinații în domeniul științelor umanistice să se chinuiască cu cele reale, și invers?”
Europa Liberă: În licee parcă s-a făcut această divizare, există clase pentru științe exacte și pentru cele umane.
Anatol Gremalschi: „În liceele mari, ea poate fi transpusă în viață, dar vreau să vă spun că chiar și în Chișinău – nu dau cifra exactă, ca să nu greșesc – nu toate liceele au ambele profiluri; în Chișinău, unde liceele se află la distanțe foarte mici unele de altele. Despre sate și centre raionale nici nu mai vorbim. Avem licee în care e un singur profil și nu-i clar care anume.”
Lipsește responsabilizarea publică a instituțiilor de învățământ...
Europa Liberă: Pentru că sunt puțini copii în multe din aceste instituții.
Anatol Gremalschi: „Atunci, ce facem? Noi situația demografică n-o putem schimba, localitățile nu le putem mări sau micșora. Putem schimba paradigma educațională, haideți să punem trei discipline obligatorii, restul le lăsăm la alegere și școala va decide în funcție de ce vor copiii, dar paradigma asta educațională dacă o schimbi, merge în lanț - profesorii, catedrele didactice din universități, manualele ș.a.m.d., adică aici trebuie și voință politică, într-un fel. Și când vorbesc de liberalizare și restul trebuie să le însoțim de responsabilizarea instituțiilor de învățământ. Nu-mi place deloc un exemplu din 2015, nici un absolvent de liceu n-a luat BAC-ul, iar liceul e bine mersi. Cadrele de acolo sunt bine mersi. Autoritățile locale sunt bine mersi. Lipsește responsabilizarea publică a instituțiilor de învățământ, cu toate că în Codul Educației este un articol.”
