Europa Liberă a stat de vorbă cu profesorul Anatol Petrencu, doctor în istorie, coordonatorul programului de stat “Recuperarea și valorificarea istorică a memoriei victimelor regimului totalitar comunist din RSS Moldovenească”.
Europa Liberă: Între 1941 și 1951, Moldova sovietică a trecut prin trei valuri de deportări. Evenimente triste care au afectat sute de mii de localnici. Istoricii mai continuă să studieze aceste evenimente de la mijlocul secolului trecut, descoperiți noi pagini ale istoriei recente. Se spune că aceste deportări au purtat un caracter vădit represiv și au fost îndreptate împotriva celor care respingeau orânduirea sovietică socialistă instaurată în acest teritoriu dintre Prut și Nistru. Suntem în zi de 6 iulie, acum 71 de ani avea loc cel de-al doilea val de mari deportări staliniste.
Anatol Petrencu: „Vreau să vă mulțumesc pentru faptul că atrageți atenția la aceste pagini tragice ale poporului nostru. Asta în situația în care în alte țări, observăm, se încearcă să se neglijeze crimele comunismului și politica promovată de regimul stalinist cu tot ceea ce a avut acel regim. În ceea ce privește dramatismul acestor valuri, care a fost mai dramatic sau care a fost mai puțin dramatic...”
Fiecare val a avut specificul său și fiecare val a avut dramatismul său, deosebit de celelalte...
Europa Liberă: Cel mai mare a fost valul doi?
Anatol Petrencu: „Fiecare val a avut specificul său și fiecare val a avut dramatismul său, deosebit de celelalte. Bunăoară, pentru primul val, cel din 12 spre 13 iunie 1941, o trăsătură specifică a acelei deportări a fost despărțirea bărbaților de familii. Familiile deportaților au fost trecute peste Nistru, bărbații au fost scoși din vagoane și s-a aplicat una din minciunile clasice. Femeile și copiii au început a plânge și atunci comandanții au spus că bărbații merg înainte pentru a pregăti locul unde să vină restul familiei. Sigur că a fost o minciună, pentru că bărbații au fost duși inițial în Sverdlovsck (Ekaterinburgul de astăzi) și de acolo 600 de kilometri la nord, în Ivdel. Acolo a fost o rețea întreagă de lagăre de muncă cu diferite destinații, uzine chimice și multe altele, iar familiile – în nordul Kazahstanului, adică a fost o minciună și ei au fost mințiți. Și alte câteva momente specifice acelui val. Am vorbit cu mulți supraviețuitori și ei consideră că primul val a fost cel mai dramatic. Cel de-al doilea val, care a avut loc în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949 a avut și el specificul său.”
Europa Liberă: Cel puțin, în arhivă s-a găsit că peste 35 de mii de familii au fost deportate.
Anatol Petrencu: „A fost o decizie a Biroului politic al Partidului Comunist (b) al URSS din data de 6 aprilie 1949, care a aprobat o hotărâre a Consiliului de Miniștri prin care s-a pus problema realizării operațiunii «Юг» (Sud), adică deportarea a fost înțeleasă de sovietici ca o operațiune militară și în acea decizie s-a nominalizat numărul de familii – 11.280 de familii, cu 40.850 de persoane.
Noi toți trebuie să înțelegem că a fost, de fapt, un plan ce trebuia realizat...
Asta știți ce înseamnă? Asta înseamnă normă. Deci, asta a fost o directivă și noi toți trebuie să înțelegem că a fost, de fapt, un plan ce trebuia realizat.”
Europa Liberă: Eu am citit undeva că 6 luni s-ar fi lucrat la acest plan ca să fie pus în funcțiune.
Anatol Petrencu: „Din primăvara anului 1949 deja activiștii consiliilor sătești, ai selsovieturilor, cum se numeau atunci, deja au început să alcătuiască aceste liste. Alcătuirea nu era un secret – se vorbea de chiaburi, se vorbea de exploatatori... Oamenii care au avut nenorocul să lucreze în primării în perioada ‘41-‘44, secretari de primărie sau te miri ce acolo, deja erau bănuiți ca „fiind colaboraționiști cu regimul de ocupație român”.
Și cazuri de acestea avem foarte multe, când oameni care pur și simplu au ajutat primăriilor sau au intrat în primării cu anumite chestiuni personale, iată că au fost bănuiți, cu atât mai mult dacă erau în anumite contradicții cu activiștii satului, activiștii comuniști ai satului, bineînțeles că intrau în aceste liste.”
Europa Liberă: Despre dramele acestor aproape 40 de mii de persoane s-a vorbit mult pe parcursul celor 71 de ani. Frica a reușit să fie băgată în om?
Anatol Petrencu: „Și frica, dar, în primul rând, aspectul dramatic al acestor deportări constă în faptul că oamenii au fost deposedați de averea pe care au avut-o. Nu foarte mult, să nu credeți că erau foarte bogați, dar și ceea ce au obținut ei prin munca lor din zori și până în noapte și ce au moștenit de la părinții lor, iată asta a fost naționalizat.
Tot ce aveau, ei dădeau în gospodăria colectivă...
Așa spunea această decizie: „Celor deportați li se naționalizează averea”. Și tot ce aveau, ei dădeau în gospodăria colectivă.”
Europa Liberă: În unele familii se lua ultimul vițel, ultimul plug, dacă aveau o moară, dacă aveau un tractor...
Anatol Petrencu: „Totul se lua, totul se naționaliza. Avem și documente. Conform documentului, care era secret, bineînțeles, știau doar șefii republicii, li se permitea să ia cu dânșii pentru o familie o tonă și 500 de kilograme, așa se spunea, dar nu s-a mai ajuns nici la 40 de kilograme, pentru că s-a făcut în grabă, s-a făcut cu repeziciune și ca să bage frica în oameni veniseră însoțiți de militari înarmați. În al doilea rând, li s-a lipit eticheta asta că ei sunt dușmani ai poporului, că ei nu merită nici să trăiască în acest spațiu. Ei au fost duși în nordul Kazahstanului și în regiunile Tiumen și Tomsk din Siberia și acolo tot au fost prezentați ca și cum dușmani ai poporului, colaboraționiști, fasciști și de aici și această suspiciune și ură, în unele cazuri, a populației locale față de dânșii.”
Europa Liberă: Ziceam de teama care a fost băgată...
Anatol Petrencu: „Sunt documente care spun că cei care erau eliberați din anumite motive, chiar din Ivdel care au fost eliberați, după termenul de 6 ani de zile, de exemplu, ei scriau o recipisă, un fel de adeverință, un fel de promisiune prin care jurau că nu vor spune nimic – nici ce au mâncat, nici ce au construit, nimic, nimic. Și ca să bage frica în oameni – noi de frică vorbim –, sovieticii prin 1946-‘47, după război, au împușcat deportați în mod special ca să arate că „da, noi ne ținem de cuvânt: acei care încalcă acest jurământ, sunt împușcați”.
Și au băgat frica în ei pentru totdeauna...
Și au băgat frica în ei pentru totdeauna. Au fost oameni care n-au spus nimic, s-au întors aici, am avut așa cazuri în Basarabia, în partea de sud a Republicii Moldova, om care nu a spus absolut nimic până la moarte. Deci, frica asta a fost băgată într-înșii într-adevăr. Ce a făcut regimul, care au fost crimele regimului comunist despre vorbim? Una din aceste crime este naționalizarea, sechestrarea memoriei, nu le-au dat voie părinților să le spună nici măcar copiilor prin ce grozăvii au trecut ei.”
Europa Liberă: Și a dispărut firul realității?
Anatol Petrencu: „Urmările acestor deportări sunt resimțite și în zilele de astăzi, pentru că multe s-au rupt – spiritul acesta de gospodar, dragostea față de pământ etc. Care a fost scopul deportării? Scopul deportării a fost crearea cooperativelor agricole, colhozurilor și pentru a le crea era nevoie de ceea ce numim noi infrastructură – clădiri pentru primării, pentru depozite ș.a.m.d. Avem niște exemple foarte concludente, bunăoară, în satul Alcedar, raionul Șoldănești.
Scopul deportării a fost crearea cooperativelor agricole, colhozurilor...
O familie, un bătrân și o bătrână, care nu au avut nimic cu exploatarea omului de către om, nu au fost împotriva puterii sovietice, nenorocul lor a fost că aveau o casă bună. Și atunci au fost trecuți pe listă, pe motivul că ar fi chiaburi, deportați în Siberia, iar casa le-a fost naționalizată și transformată în grădiniță de copii.”
Europa Liberă: Lecțiile acelor trei valuri de deportări care sunt?
Anatol Petrencu: „Prima lecție ar fi ca să știm ce s-a întâmplat atunci cu gospodarii noștri. Așa se întâmplă și astăzi există anumite forțe care nu vor să știm, ar vrea să uităm, să zică că nu a existat nimic, ceea ce este foarte rău. Oamenii care au suferit nu mai astăzi pretind să li se întoarcă averile sau compensații, dar ceea ce vor ei este să aibă un nume bun, să le restabilim bunul nume. Și noi trebuie să ne asumăm trecutul.”
Europa Liberă: Politicienii au restanțe?
Anatol Petrencu: „Mari! Politicienii au mari restanțe, pentru că pentru cine scriem noi, istoricii, scriitorii, ziariștii, toate acestea? Sigur că cei care trebuie să știe sunt deputații, primarii, secretarii primăriilor, consilierii primăriilor, acei care pretind că ei conduc comunități, raioane, republica în ansamblu. Sunt obligați să cunoască, inclusiv paginile acestea tragice. Nu pentru ca să nu se mai întâmple, că noi, de regulă, din inerție spunem: să nu se întâmple. N-o să se mai întâmple, vă spun eu, dar ar fi aici de spus că oamenii politici trebuie să cunoască foarte bine trecutul propriului popor, să poată să discute și cu alții, fiindcă sunt alții mai bine pregătiți decât cei din Republica Moldova, care știu mult mai bine și situația noastră și atunci ei nimeresc în situații foarte proaste.”
Europa Liberă: De ce v-am pus întrebarea, dacă sunt restanțieri politicienii? Pentru că, știți, cel puțin o dată, de două ori pe an când au loc ședințele parlamentului, nu toți deputații acceptă să țină un minut de reculegere în memoria victimelor deportărilor staliniste.
Anatol Petrencu: „Mie îmi este milă de acei deputați care nu vor, cel puțin, să țină un minut de reculegere, pentru că ei probabil rămân în prizonieratul acelor teorii staliniste, chipurile, cei care au fost deportați au avut pentru ce să-i deporteze, că au fost niște cauze pentru care i-au deportat, ceea ce nu este adevărat. Noi știm foarte exact cine anume a fost deportat, este „Cartea Memoriei”, avem numele lor, știm din spusele celor care au supraviețuit, avem și documente de arhivă.
Noi știm foarte exact cine anume a fost deportat, este „Cartea Memoriei”...
N-am eu timp acum să vă spun cum au fost falsificate dosarele la interogatoriu acolo, cum din 3 luni de primărie făceau 9 luni și pe urmă – un an de zile. Și se tot umfla, umfla în sensul în care să-l condamne pe respectivul cetățean. Așa că sigur că este regretabil că mai sunt politicieni care nu vor să recunoască, pentru că a cunoaște nu strică nimănui, nu strică să cunoști trecutul.”
Europa Liberă: Adevărul...
Anatol Petrencu: „...adevărul despre trecut. Am avut un program de stat de recuperare a memoriei cu foarte multă lume, toți vor să știe adevărul, nu vor să moară fără să cunoască adevărul. Și am avut cazuri când îmi spuneau: „Vino încoace și o să-ți povestesc, fiindcă ești istoric, iată ce vreau eu să-ți spun”... Și-mi spuneau adevărul.”
