Linkuri accesibilitate

William Totok: „Trebuie să cunoaștem istoria, ca aceste greșeli să nu se mai repete niciodată”


Deportaţi germani, lagărul din Dniprodzerjînsk/Днепродзержинск, 1947 (Foto: arhiva William Totok)

Interviu cu unul din urmașii germanilor din România deportați în URSS.

Deportarea germanilor în secolul XX face parte din cea mai mare strămutare din Europa postbelică. 15 milioane de etnici germani au fost expulzați de acasă din mai multe țări din Europa de Est. După război, Stalin a deportat în principal populația tânără, pe care a folosit-o ca forță de muncă în URSS, după principiul că „dacă Germania nazistă a produs pagube țării, tot germanii trebuie să o refacă”. În 1944-1945 au fost deportați și mii de etnici germani din România, care au fost duși la munci în Ucraina, în zonele Dnepropetrovsk, Donețk si Luhansk. Etnicii germani au putut reveni în România abia în 1949, iar mai târziu Nicolae Ceaușescu i-a vândut, la propriu, statului german pe cei care au dorit să plece, încasând între 8 și 10 mii de mărci germane de persoană, în funcție de meseria și studiile acesteia. După 1990 satele etnicilor germani din România s-au golit după ce practic toată populația a plecat în Germania, însă până în prezent bisericile rămase fără enoriași și cimitirele sunt întreținute din fonduri colectate de urmașii germanilor care au locuit în acele sate, ca un gest de memorie și de reconciliere cu trecutul. Un interviu la subiect cu istoricul și jurnalistul William Totok.

Interviu cu istoricul și jurnalistul William Totok despre deportarea germanilor din România în URSS
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:13:52 0:00
Link direct

Europa Liberă: Domnule William Totok, germanii a fost unul dintre popoarele care a avut foarte mult de suferit de pe urma acestei aplecări a dictaturilor și a regimurilor autoritare de a folosi instrumentul deportărilor pentru a-și rezolva anumite inconveniente pe care le avea din partea populației. Știu că în Uniunea Sovietică Stalin chiar numea germanii „minoritate ne-necesară”. Care a fost povestea secolului XX pentru germani, din această perspectivă a deportărilor?

William Totok, la târgul de carte de la Leipzig
William Totok, la târgul de carte de la Leipzig

William Totok: „Problema fundamentală a acestor deportări este de a nu confunda efectele cu cauzele. Cauza reală pentru aceste deportări masive care au avut loc în Europa de Est – în Polonia, în Cehoslovacia, în România, în Ungaria, în Iugoslavia - bineînțeles că a fost războiul. Și războiul a fost început de către Germania nazistă. Deci, efectul acesta ulterior războiului a fost, bineînțeles, folosit de către Stalin pentru a pedepsi o parte a populației germane care trăia în estul Europei. S-a pornit de la o vină colectivă, deci, de la un concept care nu se poate aproba în sensul jurisdicției internaționale.

Să ne referim direct la România acum, unde a trăit o populație germană, în anii 1930 erau aproape un milion de oameni, peste 700 de mii. O parte din această populație s-a înrolat voluntar în trupele naziste, în SS, respectiv, în Wehrmacht, circa 70 de mii de oameni. Dar după 23 august 1944, când s-a pornit de la ideea că întreaga populație germană din România ar fi vinovată, sau co-vinovată pentru războiul declanșat de Hitler, Stalin a dat ordinul ca în semn de pedeapsă populația să participe la reconstrucția Uniunii Sovietice distruse în timpul războiului. Circa 70 de mii, mai exact 69.332 de oameni, femei și bărbați, au fost deportați în ianuarie 1945 în Ucraina, în regiunea Donețk foarte mulți. Unii și mai departe, dar nu în Siberia neapărat, ci în minele de cărbuni, mai ales bărbații. Femeile au dus-o și ele greu. De pildă, mama a fost deportată în 1945, a stat patru ani în Uniunea Sovietică, a fost la Dneprodzerjinsk. De la ea am aflat prima dată când eram copil despre aceste deportări.

Sigur, deportările au provocat o traumă colectivă populației germane...

Sigur, deportările au provocat o traumă colectivă populației germane. Dar, pe de altă parte, trebuie spus că această traumă colectivă de care nu s-au vindecat nici până astăzi mulți dintre cei care mai trăiesc și au supraviețuit nu a dus în perioada comunismului la o discuție reală a istoriei acestor chestiuni.

Populația germană din România a fost deposedată de toate drepturile care le avea până în 1944. Aceste drepturi au fost repuse parțial în 1948-1949. Nu mai existau școli, nu mai existau ziare, nu mai existau edituri și așa mai departe, în acești patru ani - din 1945 până în 1948, 1949. Pe urmă s-a întâmplat cu populația germană un soi de reabilitare colectivă. Ceea ce m-a interesat pe mine legat de deportări era, și am scris despre asta în ultimii ani, reconsiderarea critică a fenomenului și reconsiderarea în general, în timpul comunismului, prin intermediul literaturii și a artei.

E foarte interesant că din categoriile celor deportați erau femeile între 18 și 30 de ani și bărbații între 17 și 45 de ani, erau toate categoriile sociale în afară de preoții catolici. Vaticanul a intervenit pe lângă aliați și preoții catolici nu au fost deportați. Cei de etnie germană, fiindcă numai etnici germani au fost deportați.

Ce știu tinerii din Chișinău despre deportările din URSS?
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:03:46 0:00

Interesant ar mai fi de spus că operațiunea care a durat câteva zile – a început la începutul lui ianuarie și trebuia să se termine până la mijlocul lui ianuarie – mulți au aflat că se va întâmpla această chestiune. Multe femei, sau unele dintre ele, au reușit să se căsătorească rapid cu români și, având nume românești, nu erau deportate. Unii au reușit să se ascundă, foarte puțini. În primul rând, vorbim de Banat, fiindcă acolo erau catolicii, nu e vorba despre evanghelicii din Ardeal, Sibiu, Brașov și așa mai departe. Acești oameni au ajuns în lagărele sovietice în Ucraina, situația era grea în aceste lagăre. Nu era identică situația cu cea a gulagului clasic, așa cum știm din scrierile unor deportați sau cum a descris-o Soljenițin în Arhipelagul Gulag.

Mama, de pildă, care era croitoreasă, ea era, de fapt, educatoare la o grădiniță, dar, având și meseria aceasta de croitoreasă, a dus-o ceva mai bine lucrând în croitorie și, în paralel cu asta, mai făcea haine și pentru ofițeri. Deci, era oarecum privilegiată față de ceilalți care trebuiau să muncească în mine, în agricultură, în locuri cu muncă foarte grea. Deci, era oarecum privilegiată și îmi povestea întotdeauna cum reacționa și populația din Dneprodzerjinsk, unde a fost ea. Îmi zicea, și asta mi-a rămas din copilărie, că populația nu era ostilă oamenilor deportați. Și oamenii sufereau de foame, nu aveau ce mânca – era încă război, să nu uităm că abia în mai s-a terminat cel de-al Doilea Război Mondial – și în contextul acestei foamete generalizate în Uniunea Sovietică de atunci, ea mai primea câte o bucată de pâine neagră-neagră de tot de la acești ofițeri cărora le cosea.

În primul an, au reușit să se reîntoarcă în România cei bolnavi, femeile care - și ăsta e un subiect tabu de fapt, nu se vorbește despre asta, despre problema sexuală în aceste lagăre – multe femei au rămas însărcinate acolo. Nu erau închise ca într-o închisoare clasică și după primul an se putea merge în localitățile de deportare. Deci, asta ar fi foarte pe scurt descris, din perspectiva mamei mele în primul rând.

Statul român și-a cerut scuze pentru participarea la deportări, mai mulți miniștri de externe ai României și-au cerut scuze public față de populația germană care a fost afectată de aceste deportări. Persoanele care au supraviețuit și care mai trăiesc astăzi primesc o pensie de recompensare a ceea ce s-a întâmplat, inclusiv mama mea, care mai trăiește, primește o pensie pentru cei patru ani petrecuți acolo.

După întoarcerea în România, în 1949, și reabilitarea parțială a minorității germane din România, a început pentru cei din Banat, pentru bănățenii germani, dar nu numai germani, ci și sârbi, români, maghiari, romi, un al doilea val de deportări în Bărăgan. Una nu are nimic de a face cu cealaltă, a început așa-numita vânătoare a titoiștilor în 1948-1949 și în acest context s-a trecut la o deportare a persoanelor care trăiau în apropiere de granița cu Iugoslavia. De la 25 de kilometri în jurul frontierei, cam toate persoanele care aparțineau unei categorii speciale au fost incluse în aceste deportări. Deci, pentru minoritatea germană a fost un al doilea val de deportări care a dublat acea traumă din 1945.”

Europa Liberă: Domnule Totok, scuzele despre care vorbiți probabil au venit după 1989. Dar eu știam că Ceaușescu, după revenirea germanilor în Uniunea Sovietică și reabilitările care au fost, chiar vindea la propriu germanii la bucată. Văzusem niște surse în care erau menționate sume între 8 și 10 mii de mărci germane pentru o persoană, în funcție de studiile pe care le avea.

William Totok: „Da, Ceaușescu la începutul anilor 1970 a trecut și el la această politică a scuzelor față de minorități, a ținut o cuvântare în care a spus că partidul a făcut greșeli și aceste greșeli au afectat politica partidului în domeniul minoritar. S-a referit special la germani și la sârbii din Banat care au fost deportați, având în vedere în primul rând Bărăganul, de care am pomenit, și în al doilea rând, fără să numească special, indirect s-a referit și la deportările URSS.

Pentru germanii din România care au trăit până atunci, până în anii 1990 în România, acum sunt foarte puțini, asta a însemnat că anii petrecuți în Uniunea Sovietică au fost recunoscuți ca ani de muncă, pentru pensie.

Pe de altă parte, statul român era confruntat cu valul de emigrări sau, cum apare în documentele securității, de psihoza emigrării și a încercat să profite în urma acestei psihoze care a cuprins în anii 1970-1980 aproape întreaga populație germană din România care încerca să plece în Republica Federală. Pentru a câștiga în urma acestor deplasări care trebuiau aprobate de către autoritățile de atunci din România, s-a cerut o oarecare sumă care oscila în funcție de meseria fiecărei persoane. Și practic pentru fiecare care a emigrat în Germania autoritățile române au fost recompensate cu o sumă de către statul german. Și astăzi, cu titlul generic, se vorbește despre o „cumpărare” a germanilor din România, respectiv, invers, vinderea germanilor din România RFG-ului.

Deci, o politică inumană, aș spune eu, care după 1990, bineînțeles că a încetat. Dar, pe de altă parte, această psihoză, după cum i s-a spus, s-a manifestat prin faptul că cea mai mare parte a populației germane din România a plecat. Toți cei care au depus deja actele înainte de 1989, înainte de Revoluția română, au primit pașapoarte și au plecat în Germania. Din cauza asta, astăzi sunt foarte puțini germani în România.

Dacă rămânem la minoritățile germane, Basarabia și Bucovina, respectiv și în Dobrogea română, germanii plecaseră deja în urma acordului Hitler-Stalin în 1939, prima dată au fost duși sau deplasați în Polonia, ocupată de Germania nazistă și ulterior, după război, cei plecați din Basarabia, Bucovina și Dobrogea au fost transferați în Germania, în RDG, în partea estică a Germaniei sau în partea vestică a Germaniei. Practic, în Basarabia sunt astăzi câteva zeci de germani, nu mai sunt foarte mulți, și în Bucovina la fel.”

Europa Liberă: Spuneați și Dvs. că după 1990 au plecat și cei care încă mai rămăseseră în România au rămas sate pustii, au rămas bisericile fără enoriași. În contextul acesta citeam, și mi s-a părut foarte impresionantă atitudinea față de memorii și de trecut a germanilor care, până în prezent, fac colecte, trimit bani și întrețin bisericile și cimitirele din satele de unde au venit părinții sau bunicii lor. Deci, ei păstrează această memorie și se consideră, cumva, oameni cu două patrii. Aspectul acesta de reconciliere cu memoria și de gestionare a acestor traume cum le vedeți Dvs.? În ce măsură este o lecție de învățat din asta, din atitudinea germanilor față de cum au tratat aceste aspecte?

Trauma o primește, în primul rând, generația părinților noștri. Eu nu sunt afectat de această chestiune fiindcă nu am trăit-o...

William Totok: „Sigur, trauma o primește, în primul rând, generația părinților noștri. Deci, cum am spus, mama mea ar fi afectată. Eu nu sunt afectat de această chestiune fiindcă nu am trăit-o. Pe de altă parte, plecarea dintr-un loc unde te-ai născut este o altă traumă, o traumă pe care eu o trăiesc. Și această traumă se manifestă și printr-un, cum să-i spunem ca să nu fiu patetic, printr-un dor și acest dor se manifestă în ceea ce ați spus Dvs.: în cultivarea memoriei, în cultivarea locurilor de unde au plecat, acordând niște fonduri de bani, adunând bani pentru a repara bisericile, cimitirele sau alte lăcașuri unde s-a desfășurat munca și viața acestei minorități. Dar asta, în primul rând, contează pentru generația direct afectată.

Copiii oamenilor care au plecat în acești ani, deci a doua sau a treia generație, nu mai au această traumă sau nu mai suferă de această traumă și nu mai este nici legată. Poate legată doar într-un fel sentimental, să spunem, din cauza poveștilor pe care le știau din familie, dar nu mai au legătura aceasta traumatizantă și, în același timp, acel dor de plaiurile și zonele pe care au trebuit să le părăsească din cauza istoriei care nu a fost tocmai pozitivă pentru foarte, foarte mulți oameni și care, până în ziua de astăzi, se gândesc la cele întâmplate.

De aceea, zic eu, trebuie să cunoaștem istoria, ca aceste greșeli să nu se mai repete niciodată; să nu exagerăm, ci s-o povestim așa cum a fost ea: fără exagerări și fără resentimente și nici vindicativ.”

XS
SM
MD
LG