Resentimentul este o stare de spirit, o măcinare lăuntrică necontenită, o gelozie abisală și o invidie născută din conștiința marginalității. Nu e vorba aici despre conștiința nefericită din Fenomenologia spiritului a lui Hegel, despre o negativitate ce-și află sensul într-o neliniște creatoare. Resentimentarul nu se întreabă de ce a ajuns pe acest tărâm fără șanse, preferă să-i acuze pe cei care nu-l acompaniază în direcția sterilității. Culpa este întotdeauna a celuilalt. Eșecul provine din malefice conspirații. Acesta este transferul care se produce, în fond, o halucinație și o amăgire copleșitoare.
Social vorbind, resentimentul capătă forme diverse, întotdeauna menite să găsească țapi ispășitori pentru propriile înfrângeri (antisemitismul este un caz paradigmatic de mitologie resentimentară, la fel ca anti-americanismul despre care vorbea atât de convingător și Jean-François Revel, desigur, cu distincțiile de rigoare). Individual, resentimentul este expresia unei uri nestăvilite și de nedomesticit. O ură uneori refulată, raționalizată, camuflată, dar nu mai puțin vicioasă. O configurație a aversiunii, a sărăciei etice și a unei umanități atrofiate. Despre aceste lucruri este vorba și în volumul pe care l-am coordonat, Anatomia resentimentului, apărut în urmă cu mai mulți ani la editura Curtea Veche. Tema cărții se dovedește în continuare extrem de actuală.
Secolul al XX-lea, ale cărui prelungiri în noul veac sunt de netăgăduit, a fost marcat de competiția dintre doctrinele resentimentare. Radicalismul revoluționar al extremei stângi, ca și acela al extremei drepte, memorabil analizate în scrierile unui J. L. Talmon, își aflau originea în sentimentul unei injustiții nu doar sociale, ci de-a dreptul ontologice, ce nu putea fi depășită decât printr-o purificare violentă absolută. „Azi nu sunteți nimic în lume/Luptați ca totul voi să fiți” sună textul Internaționalei.
Friedrich Nietzsche a anticipat ascensiunea acestor doctrine și mișcări în scrierile sale profetic-apocaliptice, îndeosebi în Ecce Homo. Socialismul, pe care el îl detesta, susținea un egalitarism menit să anuleze nimbul sublimului, al valorii într-adevăr unice, al nobleței spiritului. La polul opus (ori, mai precis, doar aparent opus), naționalismul filistin și mai ales antisemitismul (de orice tip, teologic, sociologic, biologic) erau figurile unei neputințe de a recunoaște universalitatea condiției umane și de a impune colectivismul primordialist drept principiu guvernant al spațiului politic. Mitului societății fără clase din religia politică marxistă îi corespundea cel al unei Volksgemeinschaft perfect omogene. Ființă a subteranei, oracolul resentimentar anunță și dorește spasme fără precedent, furtuni de foc, lacrimi și sânge.
Când Nietzsche se despărțea de Richard Wagner, pe care inițial îl venerase, el rupea tocmai cu acest instinct al agresivității rasiste pentru care nu putea nutri decât un infinit dispreț. Crezuse în Wagner ca autentic revoluționar întru veșnicie (für ewige Dinge), se întâlnea cu un personaj măcinat de meschine invidii și teribile complexe. Nu este greu să ne imaginăm ce-ar fi avut Nietzsche de spus despre Hitler ori Goebbels. Romanul acestuia din urmă, Michael, este un veritabil compendium al resentimentului. La fel, tânărul Hitler, cel despre care a scris Brigitte Hamann, trăia experiența vieneză prin prisma unui mistuitor complex de inferioritate. Nevroza sa inavuabilă, ceea ce un Erich Fromm a definit drept caracterul sado-masochist, avea să se convertească ulterior în radicalismul genocidar al nazismului. Scriind despre carisma lui Hitler, istoricul Fritz Stern îi dezvăluia originile în trei dimensiuni: misterul, miracolul și autoritatea.
