Odată cu Anca lui Noe, Humanitas, 2009, numele poetei Anca Mizumschi (n. 1964) ieşea în larg, părăsind golful unor edituri de nişă gen Brumar, aşa că n-aş putea spune că m-a luat prin surprindere cu acest prim roman, Cei care cumpără stele, Trei, 2022, prezentat elogios de Petru Cimpoeşu („O poveste desprinsă parcă din O mie şi una de nopţi, fermecătoare, profundă şi de un pitoresc învolt…”) şi Matei Vişniec („Surprinzătoare, delicioasă prin abundenţa de informaţii şi prin precizia descrierilor, Cei care cumpără stele este un fel de labirint literar scăpând tuturor tentativelor de catalogare şi din care, hipnotizat de arome şi poveşti, nu mai vrei să ieşi”).
Un adevărat firmament înstelat, romanul Ancăi Mizumschi, cu lumi paralele care ajung să se întrepătrundă (Genova şi Istanbul), cu personaje care fac înconjurul pământului – şi suntem în sec. al XV-lea! – (Tommaso Serratore), cu palate ale sultanului, mănăstiri catolice de maici, dar şi tibetane descrise cu lux de amănunte, cu ateliere ale orfevrilor şi hanuri de toată mâna unde se bea & se fumează opiu, prin care se mişcă tot felul de inşi etc. – cu neputinţă de enumerat toate faţetele acestei bijuterii literare, cel mult pot cita nişte strălucite „răsfrângeri”, tot atâtea probe de mare virtuozitate datorate poetei: „Cum în bibliotecă nu se intra prea des, cei care trăiau în casă nu aflaseră de planeta ciudată care se întindea ca o ciupercărie și singura martoră a transformării, bunica, nu vedea nimic rău în asta. Lucreziei îi era greu să facă diferența între realitate și hărțile din bibliotecă, atâta vreme cât propriul fiu, Tommaso, pleca câte doi-trei ani spre țări și orașe neobișnuite, unde oamenii trăiau în corturi rotunde, pe care le mutau de colo-colo, se îmbrăcau aiurea și foloseau cuvinte de neînțeles”; sau: „De băut, nu bea prea mult, dar bea seară de seară. După ce se dădea stingerea, îşi turna o cupă şi, la lumina tremurătoare a lumânărilor, cu scrisul ei apăsat, copilăresc, scria etichete de vin. Literele mici aveau o codiţă înfăşurată în jurul lor ca un curpen, iar literele mari erau tăiate, toate, cu o linie hotărâtă ascuţită la capete, care trecea de cele mai multe ori şi pe pagina următoare”; sau: „În luna a şaptea, Meryem înainta prin casă ca un mic munte. Îşi petrecea dimineţile trebăluind şi nopţile dormind cu faţa în sus, în grădină. Capul fătului era îndreptat ba spre Casiopeea şi Perseu, dacă se culca cu faţa spre tufele de fucsia şi oleandru de lângă gard, ba spre Carul Mare, Arcturus şi Serpens Caput, dacă femeia se întorcea către partea cealaltă. Desenul atâtor ceruri care s-au înşirat noapte de noapte au făcut-o să viseze un covor pentru copil şi, cum nu ştia dacă e băiat sau fată, s-a gândit la un cer plin de stele, care să se potrivească oricui”. Că tot e vorba de copii, iată cum îşi fac intrarea în poveste (de dragoste, dar despre asta încă-i devreme să se vorbească!), băiatul orfevrului Mustafa şi fiica negustorului genovez Tommaso Serratore: „Dar, dincolo de orice, voia tare mult să-l ajute pe Mustafa, care, asemenea lui, avea necazuri cu singurul copil dăruit de Pronia cerească. Mustafa primise de la destin băiatul neînţeles de nimeni, iar Tommaso, fata subţire, acoperită de văl, care tocmai intra pe uşă”.
Uimitoare scriere, bogată ca un covor oriental şi fină ca un aer cu chipul Fecioarei ţesut de măicuţe la mănăstirea Văratic – „frază lucrată în filigran” (Petru Cimpoeşu) & „carte şlefuită ca un diamant” (Matei Vişniec) –, Cei care cumpără stele face de una singură cât o constelaţie!
19 iunie ’23
