„Am înţeles că vieţile noastre se legănau mereu pe marginea prăpastiei şi că, cu un singur gest, putem să-l ajutăm pe celălalt, să-l oprim din cădere, să-l salvăm”, aceasta-i fraza-filigran ce autentifică recentul roman al scriitorului francez, originar din Siberia, Andrei Makine (n. 1957), Prietenul armean, Polirom, 2022.
Un mare oraş industrial pe Enisei; un penitenciar anticameră a lagărelor de muncă în care deţinuţii îşi aşteaptă, cu lunile, sentinţa; o suburbie mizerabilă a marelui oraş, zisă şi Fundătura Diavolului, găzduind în condiţii foarte precare o comunitare de armeni, rude ale celor încarceraţi, în aşteptarea procesului; un băiat rus locuind într-un orfelinat & un băiat armean, Vardan, legând o prietenie pe viaţă (şi pe moarte, cum se va dovedi spre final); nenumărate destine schilodite, în război (profesorul de matematică Ronine) sau în GULAG (un fost deţinut, cu nasul brăzdat de o cicatrice adâncă), nu în ultimul rând, cele pierind în genocidul armenesc din 1915 – „magnificul tablou empatic pe care îl face romancierul imaginarului armean şi relaţiilor de solidaritate umană (…) este dublat de o reflecţie discretă, însă necruţătoare privind conştiinţa popoarelor, identitatea lor, dreptul sângelui învins de altruism, adopţia, cursul unei vieţi ce poate fi deviat asemenea unui fluviu” (La Croix).
Memorabilă, prima scenă, în care Vardan îl întreabă pe semenul său, orfanul rus: „Vrei să atingi cerul? Aşa, cu degetele…”, tot el explicându-i că „cerul începe aici, ba şi mai jos, chiar de la pământ, de fapt, sub tălpile noastre”, stabilind un anume cod de comunicare între adolescenţi („Vorbea (…) despre o existenţă nouă în care gândirea noastră se sustrage ordinii acestei lumi şi ne oferea un alt fel de a trăi şi de a vedea”). Şi cu adevărat cumplită, ultima secvenţă când rusul şi armeanul urmăresc, fără să fie văzuţi, ceva „foarte simplu şi în acelaşi timp cu totul inefabil”, despre care e mai bine „să nu adaug nici un cuvânt (…), să nu ştirbesc frumuseţea ireală a acelei îmbrăţişări printr-o judecată care ar fi spulberat misterul” (vorba – nespusă, dar subînţeleasă – a lui Vardan). (Altminteri, întreaga poveste a aflării familiei lui Vardan în Fundătura Diavolului poate fi rezumată prin „imaginea aceea [ce] depăşea tot ce ştiam despre viaţă, despre frumuseţe, despre dragoste” – îmbrăţişarea de pe urmă dintre frumoasa Gulizar şi soţul ei tocmai condamnat la 15 ani de detenţie.)
Şi mai e o poveste, pe cât de tragică, pe atât de minunată – într-un lagăr din estul Siberiei, deţinuţii doboară „trunchiuri groase de zadă şi mesteacăn, în adâncul taigalei”, iar „un copac a făcut să se prăbuşească la pământ un cuib de păsări în care, dintr-un terci de ouă sparte, unul singur rămăsese intact”. Ei bine, deţinuţii „l-au purtat pe rând la subsuoară” (trec peste detalii, foarte pitoreşti), iar în cele din urmă „din găoace a ieşit un puişor” pe care-l cresc până, „într-o bună zi, şi-a luat zborul, întâi de pe un prici pe altul, pe urmă de-a curmezişul barăcii şi, într-un final, scăpând afară, s-a ridicat deasupra gardurilor de sârmă ghimpată (…), pierzându-se în zarea albastră de deasupra taigalei…” Întocmai şi Prietenul armean, pierzându-se în înalturi.
6 februarie ’23
