„Eu consider că datoria mea este să îl împing să se gândească la acel ceva specific omenesc și etern care trăiește în sufletul fiecăruia. Dar acest ceva etern și important cel mai adesea este ignorat de om, deși soarta sa este în mâinile lui: el aleargă după fantome. Dar se pare că, până la urmă, totul se curăță până la această simplă particulă elementară, singura pe care se poate baza omul în viață: capacitatea de a iubi. Această particulă poate crește în sufletul fiecăruia într-o poziție de control al vieții, care este capabilă să dea sens vieții omului. Eu îmi văd datoria în a-l face pe om să simtă și el nevoia de a iubi, de a-și dărui iubirea, de a simți chemarea frumosului când se uită la filmele mele”, așa grăit-a Andrei Tarkovski (4 aprilie 1932 – 29 decembrie 1986). La cei 90 de ani de la naștere și la trei decenii și mai bine de la stingerea marelui regizor, valoarea sa testamentară este absolut incontestabilă.
Un creator de geniu, dublat de o conştiinţă artistică pe măsură, Andrei Tarkovski a lăsat moştenire nu doar o operă cinematografică singulară, ci şi un foarte consistent jurnal, Sculptând în timp, apărut în 2015 la Editura Nemira, în traducerea Ralucăi Rădulescu. „S-a născut un nou principiu estetic. Acest principiu constă în faptul că, pentru prima dată în istoria artei, pentru prima dată în istoria culturii, omul a găsit metoda de a fixa timpul în mod direct. (…) Omul a primit o matriţă a timpului real”, reflectează Andrei Tarkovski despre naşterea cinematografiei, după care ţine să-şi precizeze propria artă: „Tocmai de aceea în interiorul procesului de filmare eu urmăresc trecerea timpului în cadru, încercând să o reproduc şi să o fixez cu precizie. Iar montajul uneşte cadrele deja umplute cu timp, organizând organismul viu şi integru al filmului, în ale cărui vase de sânge pulsează timpul tensiunii ritmice diferite care îi asigură viaţa”.
Preţ de nouă capitole, regizorul, care s-a „considerat mereu mai degrabă poet decât cineast”, vorbeşte despre „esenţa muncii autorului în film”, pornind de la propria sa experienţă (numeroase pagini consacrate procesului de turnare a unor pelicule cum ar fi Oglinda, Călăuza, Nostalgia, Sacrificiul), cu referire însă la marile modele: Bunuel, Bergman, Bresson, Kurosava ş.a. Şi această formidabilă intuiţie că „un proiect artistic adevărat este întotdeauna dureros pentru artist şi aproape periculos pentru viaţa lui”, adeverită prin însuşi destinul regizorului, care se stinge, la doar 54 de ani, după ce că a ars ca o torță (bine zis: “Timpul este o stare. Este flacăra în care trăiește salamandra sufletului omenesc”), de chiar boala „de care s-a salvat Aleksandr” din Sacrificiul.
Dacă ar fi să rezum într-o frază întreg demersul artistic tarkovskian, aceasta ar suna chiar aşa: „În filmele adevărate, spectatorul nu este spectator, cât martor”. (Dar, vai! ce conotații tragice capătă acest cuvânt, martor, în contextul războiului din Ucraina, mai cu seamă după masacrul de la Bucea; cum să nu-ți amintești de versurile unui alt mare artist – nu atât al cuvântului, cât al tăcerii! –, Paul Celan, cu care și închei aceste rânduri: „Nimeni/ mărturie nu dă pentru/ martor”.)